miercuri, 12 februarie 2014

În vremea fricii (IX)


Dependența de semeni, de trăirile și spaimele lor, sub nici o formă nu ne face mai înțelepți. Și nici mai buni. Omagiul adus singurătății se concepe și ascultă doar în singurătate. Sunt dimineți în care mă trezesc și sunt golit de tot ceea ce noaptea mi-a adus. Nicio seducție în perspectiva orelor albe, nicio sete de cunoaștere să te-nfioare, nici un alibi pentru atingerea următoarei nopți. Cum pot face față acestui absenteism? Nu sunt în mine; sunt într-un nicăieri fără speranța unei reveniri. Văduvit de orice voluptate mă simt în acea platitudine universală dinaintea revoluției galileiene. Mi-aș putea permite o aroganță prin încercarea unei reconcilieri cu PreaÎnaltul. Dacă mi-ar fi la îndemână a prinde cheag într-o credință, m-aș apleca înspre El și simt că acest compromis mi-ar aduce și o reconciliere în atitudinea ce implică renunțarea la semeni. Această renunțare este în fapt simbolică; nu mă pot preumbla în astă lume fără să întâlnesc vreun cunoscut care să nu aibă ceva a-mi reproșa. Simbolistica se regăsește în procesul ignoranței. Și totuși ... sunt crâmpeie de timp care-mi relevă și alte lucidități; schimbul ideatic dintre rațiunile noastre îmi stârnesc plăcerea conversației, dar ulterior ei mă întorc în reședința singurătății, iar în singurătate singurul câștig este liniștea afectului ...

Dă-mi Doamne răbdarea singurătății, iar pentru semeni păstrează viul în motivația lucidității ...        

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu