.jpg)
Să-mi convină de hoinăreală
nu-i nici un chip. M-aș îndeletnici cu pribegia dacă mi-ar fi de utilitate în
găsirea unei stări pozitive. Cât de îndepărtate îmi par acum toate cele pe care
le-am pregătit dinaintea intrării în viață pentru pustiul de acum, neînchipuit
atunci. Îmi duc existența într-o distanță tot mai evidentă față de preocupările
lumești. Mai pot fi oare rănit de neputința omului? ... sau de uzurparea
iraționalului?
*
Sunt cel căruia i-a reușit
imposibilul. Toată seminția acelor iluzii care-mi confereau speranța unui
concubinaj reușit cu umanitatea am îngropat-o în pământiul rațiunii; am ascuns
lumii orice pasiune mistuitoare, taman în locul în care nimic nu rodește sub
spaima lucidității.
*
Sunt rădăcini nenăscute, doar
închipuite, pe care ființa le va cunoaște doar din auzite, din împărtășirea
celor irosiți; ochii nu pot zări zămislirea unei povestiri decât dând frâu
liber imaginației, și cum imaginația ne-a jucat adeseori renghiuri, poveștile
vor rămâne doar povești. Nici o lacrimă nu hrănește rădăcinile ființiale și
nici nu ne purifică; ele doar crează iluzia umanismului, ca și cum am purta povara
vreunei virtuți ...
*
Mai bine să fiu un străin decât
un sfătuitor. Nu mi-a reușit niciodată o recomandare înspre ale asumării
vieții. Cine și-ar dori un adevăr personal, ca răspuns la întrebarea ”ce vezi când
privești lumea?” ? Răspunsul meu ar fi ”Nimicul!”. Firească ar fi urmarea: ”Și
atunci de ce o mai privești?”. Un alt firesc stă și în răspunsul: ”ca să am
scuză smintelii!” ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu