Aparență

În mine mă simt luat în stăpânire de propria-mi prezență; mă sufocă, mă ceartă de rațiuni, iubire și existență. Când devenim centrul universului personal, fără umbra egoismului, suntem în stigmatul unei imense deziluzii. Iluziile sunt legate de nevoi, însă majoritatea nevoilor noastre sunt legate de semeni. Atunci cum ne-ar fi deziluziile? Ne sunt armele prin care suntem pregătiți împotriva invaziei celor care-și doresc părți din noi, sau ne vor pe de-a-întregul. În atingerea dezamăgirii aflăm că acest sistem defensiv se întoarce împotriva noastră; diferența este că împotriva lui nu putem lupta decât apelând la iubire.

Iubirea față de sine este singurul gest irațional căruia rațiunea noastră este dispusă să-i facă concesie. Dumnezeu acceptă un sigur cuvânt care să înglobeze toate posibilele expresii ale Lui, respectiv iubire. Ori aflat în captivitatea unei crunte dezamăgiri, iubirea nu-și află locul. Ne simțim trădați până și de Divinul. Am trăit totul implicându-ne și tot ce-am oferit a fost în van. Singurul vinovat suntem noi, în individualitate. Superficialitatea noastră a presupus anularea rațiunii, dar cum poți iubi altfel decât renunțând la rațiune? Reproșurile țin de domeniul inutilului; ne-am învins prin dezarmare, prin încredere și deschidere necondiționată?! Atunci sub ce motivație aducem învinuire Divinității sau sorții? Asumându-ne vinovăția acestei deziluzii, ne mai putem salva doar iubindu-ne. El nu are nevoie de noi atunci; în superficialitatea noastră ajunge să-i cerșim Lui ajutorul.

Tot ceea ce ni se întâmplă poartă amprenta acțiunilor noastre și blestemul nevoilor eului. Această ființialitate este tot ceea ce avem. În aparență lumea s-a terminat pentru noi. Nici pe departe! De aici începe viața și frumusețea ei. Totul se construiește plecând din tristețea unei iubiri eșuate, căci Dumnezeu fiind iubire, noi greșim în măsura în care El a greșit concepându-ne după chipul și asemănarea Lui. Cum ar fi dacă El privindu-ne ar trăi cu aceeași agonie drama eșecului creației? Dacă El trăind cu și prin noi, poate trăi și cu El însuși, nouă de ce ne-ar fi imposibil?  Doar în aparență suntem diferiți. Gândiți-vă mai înspre binele individual și comun, că toți facem aceleași greșeli, doar revenirea la viață dincolo de ele ne reușește în forme diferite; suntem dependenți de forța rațiunilor personale!