Nu mi-a mai rămas decât a
profita de metastaza gândurilor. Cum este cu putință astă utopie, în care să
simți trecerea în spectrul dincolo de metafizic? O stare imponderabilă în care
ești parte a nicăieriului. Când lumea este nimicul de oferit, primit au trăit
și dincolo de metafizic afli acel nicăieri, realizezi că renunțarea la
metafizic nu este deloc o soluție. Ai parte de singura cale de comunicare cu
sinele, cu tăcerile asurzitoare din tine. În acest stadiu metastaza gândurilor
este permisă. Sunt permise iluziile și în aceeași măsură și remușcările. Acele
remușcări care te cuprind în urma senzației că puteai face altceva în anume
situații, puteai schimba prezentul, puteai deveni un altul. Aceste remușcări
adunate mă pietrifică într-un regret absolut, regretul de a fi; regretul că în
lumea care s-a format sub întinderea ființei nu mi-am găsit locul.
Mă supraveghez cu ochii minți
în astă suspendare. Nu sunt prăbușit și chipul nu împrumută nici un rictus al
suferinței. Asist la unul dintre monologurile singurătății; îmi vorbește despre
necroza afectului – de aici și senzația durerii adusă prin remușcare. Apoi
regretul. Acel absolut în care mă confrunt cu toții demonii crescuți în mine în
timpul amneziei planetare, timpul în care dormeam în rând cu lumea, timpul în
care s-au consimțit toate păcatele comune. Trebuința unei iertări stă într-un
absurd abisal și la capătul nedeslușit al abisului stau în așteptare
remușcările pentru întregirea regretului. Îmi port atlasic, dar pe umeri,
povara acestui regret. Astfel îmi acord un ultim privilegiu, acela de a triumfa
dinaintea vieții și dinaintea lumii, dinaintea acestui nimic și acelui nicăieri.
Realizez că sunt ciclic și orice evadare din metafizic mă readuce în starea
inițiatică. Realizez că nu mi-am mai rămas decât a profita de metastaza
gândurilor ...
Dacă prin ființialitate asceza îmi
este interzisă, totuși îmi e la îndemână nostalgia morții afectului, un soi de
odă dedicată ciclicității ființiale ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu