Moartea unui origami (III)

        Am ajuns la primul semafor. Roșu. Sunt civilizat deși nu-mi prea este la îndemână, cel puțin acum. Normal ... trebuie să aștept. Mă aplec înspre torpedoul din bord și iau încărcătorul telefonului. Scot telefonul, cuplez încărcătorul și deschid scrumiera pentru a-mi fixa telefonul în ea. Sunt un fumător înrăit, dar niciodată nu am folosit scrumiera din mașină. Pentru mine fumatul în mașină este un lux. Fumez doar la drumuri întinse, când am de parcurs distanțe lungi și atunci scrumiera de care uzitez este cea universală. Chiștoacele iau drumul șoselei. Sunt un neanderthalist, nu doar din punctul de vedere al fumatului în mașină, dar în sprijinul acestei afirmații voi veni cu dovezi mai târziu. Sunt încă extrem de revoltat de atitudinea Ilincăi. Mi-am făcut din respectul pentru semeni un laitmotiv existențial, atunci am pretenția la reciprocitate, măcar din punctul de vedere al respectului. Telefonul scoate un clinchet nevrotic. Mesaj. Semaforul devin verde. Accelerez și mă gândesc să nu fac nici o concesie. Nu voi citi acest mesaj, dar în schimb mă decid să-mi fac weekendul cum îmi place. ”Femeia veșnicul sublim, veșnicul ridicol”... cum spuneam și în unele din scriiturile personale. Mă abat din drumul spre casă și mă opresc la hypermarket, Parcarea este plină. Clar ...

          Nu sunt suficient de iritat că mai adaug ceva nervi în plus. Mă gândesc cu nerv întins că iarăși proletariatul și intelectualitatea îmbrobodiți cu bonuri și tichete de masă golesc rafturile hypermarketurilor. ”Doamne! Cum se poate trăi în țara asta! Cioran o spune cu pasiunea unui exilat – neamul românesc este un neam cu vocația ratării! Și nu avea dreptate? Să ne umplem frigiderele și sufletele cu iubire și gurmanderie. Oricum vom arunca tot ceea ce ne prisosește! Atunci de ce?Doamne ne-ai uitat în neghiobie!”, îmi alimentam eu starea de nervozitate. Totuși trec peste impedimentul aglomerației și intru între standuri. În coș așez un cognac Courvoisier VSOP, un bourbon Jim Beam, o sticlă de vin roșu de Porto și un bax de apă minerală. Mă îndrept spre casă. Dacă tot stau cel puțin 15 minute la coadă să-mi citesc mesajul. Constat că mi-am uitat telefonul în scrumiera mașinii. ”Excepțional!”, îi dau replică subconștientului care mă acuză direct de labilitate psihică!

          Sunt viu, neșifonat și decent în starea de iritare. Mă urc în mașină și pornesc motorul. Mă simt foarte obosit, doar pentru că am zăbovit 25 de minute între mirosurile și conversațiile versatile care m-au însoțit în periplul din magazin. Cobor ștacheta indiferenței și mă uit pe telefon. Două mesaje. Ambele de la Ilinca. Mă uit la primul: ”Florin! Mă obligi să mă prefac în munte!”. Zău dacă am înțeles ceva. Încep să râd. Citesc și al doilea mesaj, care de fapt ca ordine cronologică ar fi trebuit citit primul: ”Îmi cer scuze. Am avut motive să întârzi.Te rog revino! Mă găsești la masa de la care te-ai ridicat. Mulțumesc! ”. Așa deci, cu educația rezolvăm și ecuația! La mine nu ține domnișoară. Părăsesc parcarea hypermarketului și iau azimutul casă. Casă! Stranie rostire! Parchez în fața blocului, deschid ușa din spatele scaunului șoferului și cu ambele mâini agăț baxul de apă minerală și plasa cu licorile bahice ...

          Urc scările de la bloc și când ajung pe aleea din fața blocului îngheț. Muntele primise contur în persoana Ilincăi. Nu înțelesesem mesajul, dar acum îmi era clar. Sunt decis să nu stau la discuții.

-         Ce căutați aici domnișoară?

-         Nefericită întrebare! Nefericită întâmplare! Nefericită îmi este și mie

starea de vreme bună. Păstrez detaliile pentru mai târziu. Firesc că sunt aici pentru a vorbi cu tine, Florin. Nu-mi place să stau la o discuție în fața unui bloc. Știu că am greșit, și intuiesc cum ești! Nu încerc să mă joc cu tine. Te rog! Nu-mi pune acum întrebări. Spune-mi doar dacă putem urca pentru 10 minute sus la tine! Promit să nu deranjez și să nu te tulbur mai mult decât este posibil ...

          O privesc cu maximă atenție. Mintea mea lucrează febril. Sunt foarte multe inconveniente în această vizită. Nu! Nu este suficient! Sunt multe inconveniente în această situație, ... adică faptul că am ajuns să ne cunoaștem, faptul că ea a renunțat extrem de rapid la orice formă de politețe în adresare, faptul că este atât de mâhnită și pe mine mă mișcă acest fapt. În același timp mă simt al dracului de bine că ea insistă. Îmi este limpede că are probleme, dar totuși ... cu siguranță că în lumea ei, ea conduce un imperiu și toți îi sunt supuși. De ce eu? Ceva nu stă în firescul lumii mele. E adevărat; sunt un jurnalist versat și redutabil, inclusiv în războiul tacit cu colegii de breaslă care sunt blocați în obscuritatea vremurilor, dar asta nu este suficient. Are o teamă majoră vis-a-vis de ceva. Tentația de a mă crede seducător măcar pentru un moment se destramă și luciditatea coboară în artere aducându-mă la temperatura reptilei care ne-a sedus stirpea. O domniță frumoasă, făuritoare de origami, cu certitudine suficient de aprigă la minte cât să mă incite și deloc singură pe lume, renunță la mândrie și se milogește de mine pentru a-mi deveni credibilă. ”Shakespeare! Unde ești maestre? Aici e intrigă nu glumă ...”.

-         Bine domnișoară. Urcăm la mine! Pe moment ați câștigat! Poftiți, vă rog!

... mai adaug deschizând ușa de la intrarea în scară.

          Chem liftul. Intrăm în cabină, apăs butonul 7 și mă întorc spre ea. O privesc cu maximă atenție. Pupilele ei îmi sorb expresia feței. Caută răspunsuri în atitudinea mea. O simt cum se pregătește de o confruntare. Pentru mine, ea și povestea ei nespusă nu este mai mult decât o curiozitate. Îndrăzneala ei m-a îndepărtat de orice iluzie și detașarea mă stăpânește. Recunosc, ... singura slăbiciune ezitantă pe care o simt în mine este parfumul ei. Discret, dar totuși apăsător. Cunosc acest miros impunător al florei orientale, care mai degrabă mie îmi aduce a vin învechit puternic aromatizat, Secret Obsession-ul de la KK. Mă rog, se simte bine de tot, dar mă păstrez în ale mele. Liftul se oprește. Deshid ușa, de la baza ei, cu piciorul; ies primul apoi las plasa și baxul jos și o invit să mă urmeze. Deschid ușa și o invit să intre ...

          Apartamentul meu nu are nimic de oferit. Nici măcar o priveliște. Blocuri în jur și în fața un deal lipsit de verdeață pe care eu îl numesc ”seaca pământului”. Pun plasele pe blatul din bucătărie, în care se intră din hol direct în față, și revin la ea. Îmi dau paltonul jos și îl pun pe un umeraș. O invit să facă același lucru, chiar mă ofer să o ajut. Acceptă cu grație nedisimulată. Uffff! Greu! Să-ncep descrierea! Sub palton tot ce a gândit Dumnezeu pentru a pedepsi bărbatul! Sincer ... încep să râd prostește. Mă privește! Îmi spune ... să revin la descrierea imaginii Ilincăi. Închipuiți-vă o Elenă din Troia contemporană păstrând farmecul acelor vremuri, sau o Cleopatra dispusă să devină sclavă oricărei arte doar pentru a se salva pe sine și poporul ei. Uitați de cele două și pregătiți-vă de o cafea în compania feminității stilul Audrey Hapburn. Jesus Christ! Sunt un măgar mefistotelic, dar aș stârni ceva seisme pentru ea. Șansa mea că sunt Florin, nu Paris sau Antoniu și nici Gary Grant. Și ca să nu mai stârnesc zâmbete, închipuiți-vă o femeie subțirică și longilină. Părul negru este lăsat liber să cadă peste umeri și omoplați. Ținuta ei este compusă dintr-o fustă albă pliată peste coapse, nu mai lungă de genunchii puțin descoperiți, iar corpul este îmbrăcat într-o flanea gri de angora, bineînțeles ... fără mâneci. Brațele ei lungi și subțiri, încheieturile cu care îmblânzește hârtia tăioasă. Evident tocuri, pantofi cu toc negru și picioarele lungi, învelite în finețea dresurilor în culoarea pielii. Venus mă vizita și nu oricum ...

-         Intrați, rogu-vă, și așezați-vă unde doriți; alegeți unul dintre fotolii sau

canapeaua. Serviți o tărie, un vin, o cafea sau apă? Altceva nu am și nici nu cobor pentru cele zece minute pe care mi le-ați cerut. ”Ce bou maiestuos sunt!” mai adaug în gând și zâmbesc, evident fals, pentru că știam că am o atitudine total nepotrivită. Deh! Mai sunt și eu instinctual uneori ...

-         Nu mulțumesc. Nu doresc nimic și dacă se poate aș dori ca

dumneavoastră să serviți ceea ce simțiți nevoia, dar neapărat să fie și o cafea ...

-          Nu înțeleg! Înainte m-ați tutuit, acum îmi puneți o condiție ...

-         Nu este nimic de înțeles deocamdată. Toate vor fi spuse, făcute și

împlinite la vremea lor. Nu astfel afirmați în scrierile dumneavoastră, cum că toate au timpul lor? Chiar și femeile pe care le-ați iubit, toate au avut timpul lor, nu?Vă citesc cu atenție domnul meu. Acum aș dori să dau un telefon. Unde aș putea vorbi un minut în liniște?
          Sunt perplex. Ard de nervi.

-    Bucătăria este open-space cu sufrageria, deci adio intimitate. În baie sau 
pe balcon. Dormitorul este un spațiu intim!

Zâmbește și iese pe balcon! ”Servus! Sunt într-o vizită ...” o mai aud spunând, apoi liniște ... 

(va urma într-un foarte curând)