Moartea unui origami (I)

Nu am văzut în viața mea mâini mai frumoase ca ale ei. Era fascinant să-i urmăresc febrilitatea degetelor. Avea degetele foarte lungi și subțiri. Acea delicatețe șubredă promitea toată tandrețea lumii, concentrată în ispita unei atingeri. Eram înnebunit după brațele ei; oricând aș fi putut renunța la erosul care ne-ar fi putut completa doar pentru a-i privi degetele împletind cu densă imaginație frânturile colii de hârtie.

Ne-am cunoscut în cazinoul vechi cu ocazia unei sindrofii cu beneficii pentru copii orfani; genul de afacere filantropică ce se lasă cu strângere de fonduri. Tematica sindrofiei era o petrecere desprinsă din perioada interbelică. Îmbrăcasem un costum negru, singurul pe care îl dețineam. Pozam într-un burghez parvenit, dar rolul meu îl jucam zilnic. Fusesem invitat în calitatea mea de jurnalist, pentru a promova ulterior reușita evenimentului. Amfitrionii nu aveau pretenții financiare de la mine, chiar îmi alocaseră o sumă infimă, din bugetul de publicitate aferent evenimentului, doar pentru a participa și a scrie despre sindrofie. Mi-a fost prezentată ca fiind unul dintre pilonii organizației nonprofit. Purta o rochie de seară argintie cu paiete, fără mâneci și cu spatele gol. Pe cap ostenea, într-o ușoară strânsoare, o bentiță neagră care-i ținea părul departe de frunte, reliefându-i mult mai bine ovalul feței, căpruiul închis al irișilor, dar mai ales linia enervant de dreaptă a gâtului. Estetica ei nu lăsa loc interpretărilor; avea un rafinament provocator pentru un instigator și luptător de gherilă, precum eram eu. Nu m-am lăsat deloc impresionat și am studiat-o fără menajamente. Am coborât privirea de pe chipul ei și m-am prefăcut surprins de adâncimea potrivită a decolteului. Mă uitam zâmbind perfid și insinuant la rotundul mijit al sânilor; chiar m-am aplecat puțin pentru a crea impresia tupeului exersat al escrocului sentimental. Am zăbovit suficient cât să-i irit pe cei din jurul meu, după care am prins-o ușor de braț rugând-o prin încordarea ușoară a brațului meu să facă o piruetă. Atunci am remarcat și spatele gol, dar mai ales brațele. Oricât de subțire ar suna asta, erau brațele pe care le-aș fi dorit Venusianei din Milo în cazul unei reconstituiri. Brațele erau în simbioză cu linia trupului; le acoperise până la încheietură cu mănuși negre din satin, iar pe degetul inelar al mânii drepte purta un inel din zirconiu cu o montură din sticlă roșie care imita rubinul. Tupeului meu mizerabil i-a răspuns cu un zâmbet. Apoi m-a întrebat dacă o însoțesc la bar ca să mă servească cu un cognac. Normal că m-am gândit imediat dacă știa că beau cognac sau a fost doar o simplă întâmplare.

-         Vă urmez, i-am răspuns.

Mi-a răspuns cu o scurtă reverență a capului, urmată de semipirueta necesară direcției ideale către barul de zi. Nu doream să-i fac nicio favoare. Erau destui în zonă care să-i cânte în strună sau serenade sub ferestre. Ajunsă la bar, a rugat barmanul să mă servească cu un Camus:

-         Să fie într-un pahar încălzit te rog și să conțină boabe de cafea.

S-a întors înspre mine și a adăugat:

-         Mai doriți și altceva? O cafea sau o apă? Nu! ... atunci vă doresc să aveți

o companie plăcută. Sigur ne mai vedem în această seară ...

          Nu am simțit nici un semnal care să mă alerteze, să-mi provoace confortul unui flirt sau disconfortul unui refuz. Nimic. Extrem de politicoasă, în directă proporție cu rafinamentul ei. Seara a decurs cum mă așteptam. Cei care își permiteau să epateze prin lux nu s-au dat în lături să o facă. Snobii și ipocriții le țineau isonul. Amfitrionii ONG-ului oscilau între jubilație și felații verbale formale, doar pentru a-și atinge scopul. Nimic spectaculos. Și totuși ceva demn de reținut s-a întâmplat ...

          Spre seară s-a ținut o licitație formală cu figurine decorative origami. Fiecare origami era prezentat la un pupitru improvizat. Licitatorul anunța produsul și producătorul apoi se licita. Sumele erau infime, dar licitația se presupunea a fi un joc de societate. Majoritatea origamiurilor erau create de ea. Așa am aflat că era pedagog la un orfelinat și le ținea copiilor un curs facultativ de origami. Câteva dintre figurinele licitate aparțineau unora dintre copii care frecventau cursul. Am urmărit-o să văd dacă mă învrednicește cu atenția ei, dar nimic. După licitație s-a trecut la tort și prăjituri stropite la greu cu alcool superrafinat, dar pentru mine misiunea era deja încheiată. M-am îndreptat spre garderobă ...

          Îmi luasem paltonul pe mine și mă îndreptam spre ieșire unde mă așteptau, dealtfel ca pe toți invitații, două domnișoare cu ”apetite for destruction” care împărțeau atenții promoționale cu blazonul ONG-ului. Mi-am luat premiul de consolare, când m-am simțit luat de braț.

-         Domnule jurnalist, pot să vă rog ceva?

-         Spuneți, vă rog ... am răspuns cu zâmbetul unui idiot satisfăcut de o

importanță nejustificată.

-         Chiar dacă vă pare acum neverosimil, vă permite timpul mâine după-

amiază să împărțim o cafea?

          Zâmbind mi-a întins o carte de vizită.

-         Aveți un motiv anume, pentru această invitație?

-         Atunci pe mâine! ... a completat asortând invitației același zâmbet și s-a

întors în clădirea cazinoului.

Eram puțin iritat. În drum spre casă, conducând mă gândeam că merit

comportamentul ei. Nici nu știam ce mă așteaptă începând cu ziua următoare și nici cât de costisitoare poate fi o cafea împărțită ...

(va urma într-un foarte curând ...)