Prăbușirea cuvintelor (II)

Tăcere. În acest cuvânt zac în amorțire toate dilemele noastre existențiale. Ni s-au întâmplat mult prea brusc toate. Împreună am amestecat trăirile unui prezent abandonat ludicului cu eșecul unui trecut mult prea viu pentru ceea ce respiram. Eram doi naufragiați în atoluri diferite și ne trimiteam reciproc semnale înspre salvarea din acel prezent. Desprinși din sinele incert ne aruncam în acea simbioză iluzorică. Atunci ca și acum mă consterna neîncuviințata noastră serenadă, purtată în noapte de rostiri înfășate în rațiunea primordială, singura capabilă să lupte împotriva firii noastre. Când în tine afli ruină și singura voluptate regăsită se află în taina nerostirilor, care sunt șansele împlinirii viciilor comune? Eram la fel de însetați și de nerecunoscători destinului. Rațiunea noastră ne proiecta într-un viitor imposibil de atins, dar în starea artificială ne păstram datorită încăpățânării orgoliului. În fapt aceste trăiri și gânduri îmi aparțineau doar mie și tu ... tu mă aveai pe mine și asta îți era în suficiență.

Sunt nostalgic. De asemenea sunt plin de amarul unui dispreț organic. Disprețul mă privește direct și mă hăituiește animalic. În mine toate sunt răsturnate într-un prezent deferit lucidității. Pentru mine astfel arată normalitatea. Eul s-a pierdut în rutina verificării celor două lumi cărora le-a aparținut, a mea și a ta. Două lumi complet diferite. Diferențele dintre cele două lumi mi-au sedus eul, de aici și adicția lui pentru lumea ta. Totuși lumile noastre au ceva în comun. Acea tăcere în care totul se aude și intuițiile devin certitudinile cărnii, căci fiecare tremur al meu găsea un corespondent în tine. Firea ta contradictorie își afla liniștea în echilibrul meu, iar eu prin zvăpăierea ta îmi trăiam dezechilibrul ascuns. O adunare ca a noastră este precum cancerul pentru sănătatea șubredă a umanității. Noi ca și un potențial cuplu eram cea mai înaltă trădare pe care semenii o pot asimila. Pentru ei tăcerile noastre sangvine au fost șansa reabilitării lor temporare. Ei s-au ales cu echilibrul precar și mincinos, cu pustietatea atolurilor noastre și nealterarea lumii lor. Noi suntem captivi în tăceri, nerostitele trăiri și conștientizarea lor. Cel mai mult îmi place tăcerea mea, este singura care îmi mai spune ceva, care mai are acces la mine. Eul meu indecis îți poate aparține; îl declar pierdut și nefertil. Pe el nu se mai poate crește nimic, nici măcar o iluzie ...