duminică, 9 februarie 2014

Neastâmpăr


Ne este de trebuință. Acțiune. Implicare. Luptă. Împlinirea trebuinței. Ar fi de suficiență și totuși nu ... Este nevoia de mai mult, o motivare pentru a părăsi destinația unui fapt împlinit? După toate cele ce s-au întâmplat și s-au consumat, satisfacția acelei împliniri este un neajuns existențial? Putem numi evoluția necesitatea unei emancipări? Nu e nimic acuzabil în lupta pentru atingerea unui poziționări superioare în societate; prostia constă în scopul mai înalt decât valoarea propriu-zisă a aspirantului. Pentru a te edifica cât mai relevant în limitele ființiale este nevoie de introspecție și sinceritate în acceptarea celor observate; cel mai important este curajul de a ne analiza și ulterior autodefinirea.
Etapizarea rațională atingerii unei complete desăvârșiri ne permite fragmentarea destinului. Parcurgerea acestui drum în etape și împlinirea fiecăreia ne permite tihna trupească și a minții. Este logică și părăsirea acelui loc aferent scopului inițiatic, odată împlinit. Există un natural încântător în aceste, în aparență, minore reușite; orice îndemn și acțiune înspre etapa următoare este perfect justificată. Fără echivoc întâlnim în fiece parcurs și suferința, dar efectele ei sunt minore, chiar motivaționale. Împlinirile mărunte se identifică în fiece beatitudine atinsă, iar toate ăste cumulate pot constitui pentru ființă, motiv de fericire. Cu certitudine că dorindu-ne mai puține sunt mai împliniți, dar este foarte adevărat că și mai puțin pasionali, mai puțin vii.
Totuși scopul vieții care este? Să trăim echilibrat și mai puțin visceral dar cu satisfacții mărunte, ori să trăim preaplinul vieții izbindu-ne violent de pereții destinului? În ambele cazuri există teama eșecului, dar teama este pe măsura viului ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu