marți, 25 februarie 2014

Să-i dau măsură iubirii (I)



Iubesc cu aceeași măsură cu care mă iubesc. Nu este deloc puțin. Iubirea mea s-a crescut din fiece agonie asumată și trăită. Reveneam la viață mult mai dornic de a fi, decât dorința de moarte care mă bântuia în agonie. Iubind, în măreția simțirii mi-s capabil să mă arunc în luptă cu întâiul șarpe, să mă substitui Adamului devenind a Evei izbăvire. În mine am aflat doar ce-nseamnă în nesfârșire suferința și tot în mine am aflat prima deznădejde.
Mi-e imposibilă împăcarea cu sinele câtă vreme nu sunt credibile răspunsurile unor atroce zvârcoliri, altceva decât palide satisfaceri. În mine se poate întâmpla oriceul, în semeni găsit-am rareori această convalescență. Doar în Dumnezeu și credința în el, umanitatea regăsește corespondentul trăirilor personale; în real aceasta este și principala motivație a credinței, speranța unei deslușiri și ajutor în părăsirea lumii durerilor. Ori dacă cu sinele nu mi-s împăcat, cum aș putea să mă împac cu Divinul? Ar însemna să-L iubesc în măsura iubirii ființiale. A-L iubi înseamna distanțarea Lui dintre semeni, ori în orice semen eu l-am aflat virbrând; în mine se păstrează răceala cu care s-au conservat toate umbrele trecutului.   
Când iubesc nu las loc de taină înșelăciunii. Mințindu-mă dau valoare umbrei și voi minți preumblarea mea într-ale lumii. Oricărei temeri îi voi atașa pasul înspre singurătate. Iubindu-te, umanitate, am înstrăinat prejudecățile cu care te-am conjurat. Iubindu-te, Divinitate, am înlocuit cerul cu pământul căutându-te aici, printre cele zămislite de tine. Iubindu-mă am primit cea ce umanității îi lipsește. Mă doare o întrebare: oare iubindu-mă sunt dator a-mi completa semenii? Căci în mine nu mai aflu loc pentru nimic ...   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu