sâmbătă, 15 februarie 2014

Moartea unui origami (II)


          Era puțin trecut de ora 10. Stăteam la biroul meu și studiam presa. Prima cafea a zilei era deja istorie. Mi-am petrecut noaptea în rutina ei, citind și scriind. Pe la cinci dimineața am stins lumina, am aprins televizorul și m-am întins pe pat. În jurul lui opt m-am trezit, conform bioritmului personal. Am zăbovit în pat încă aproximativ 20 de minute, timp în care am butonat telecomanda. Pe canalele de știri se derulau figurile arhicunoscute aparținătoare prezentatorilor prompteriști, fără vlagă și mai ales, fără știința presei. Manechine fără prea mult intelect, dar cu suficientă carismă cât să țină poporul cu ochii lipiți de sticlă. Pentru mine, ceea ce se întâmplă în presa îmi provoacă o lehamite completă și cam atât. Mi-am continuat dimineața cu un duș rapid, ca de obicei cu apă rece, urmat de un mic dejun frugal. Niciodată nu ratez micul dejun. Mă motivează în acest sens anarhia mea cotidiană. În agitația zilei nu știu la ce oră ajung să prânzesc; uneori se întâmplă să-l ratez. Urmează cafeaua și țigara, timp în care reactualizez ultimele informații din presa online și de pe fluxurile de știri.
          În fața mea, lângă stacana de cafea era cartea ei de vizită. Simplă, precum în aparență îmi pare și ea. Doar prenumele și inițiala numelui de familie, iar jos în colțul din dreapta un număr de mobil. Pe verso aceleași date, dar scrise în japoneză; intuiție confirmată de internet. O chestiune care o făcea mai interesantă. Normal că făptura ei s-a strecurat în gândurile nopții, dar nimic pretențios și periculos. Am căutat informații despre ea, dar nu am găsit nimic, nici măcar o poză să-i pot identifica numele întreg. Mă întrebam ce anume dorea de la mine și rațiunea mi-a încropit câteva scenarii posibile. Am preferat sa nu insist în imaginație și am sunat-o. Viața este mai mult decât ceea ce se conturează în imaginația noastră, dar și aceste scenarii pot fi un punct de plecare. Cert este că nu aveam chef de aventuri și nici povești romanțate. Nu eram în cea mai rezonabilă perioadă a vieții mele. Îmi pierdusem răbdarea, în general cu toate, dar mai ales cu semenii.
          Formez pe mobil numărul ei de telefon și o apelez. ”Ați apelat căsuța poștală a abonatului ...”. Urăsc mesageria telefonică. Închid, pentru că nu sunt genul care să lase mesaje. ”Să fie sănătoasă” îmi zic ... Mă ridic de la birou să-mi completez cana cu cafea și să-mi golesc scrumiera. Mobilul meu sună. Număr necunoscut. Mă gândesc că numai ea poate fi, nu mă apelează nimeni cu număr ascuns. Răspund. Ciprian. Un foarte bun și vechi prieten plecat din țară. S-a mutat în Canada cu familia. La ultima vizită în țară îmi povestea cu un entuziasm moderat despre evoluția lui profesională. Se subînțelege că o ducea mult mai bine decât a dus-o pe aici, dar nu epata deloc pe această temă. Îmi cunoștea naționalismul deloc exagerat, dar discutasem de foarte multe ori în trecut despre varianta plecării din țară. Acum nu dorea decât vești despre mine și câteva lămuriri vis-a-vis de ultimele mișcări în plan politic și economic. În așteptare îmi sună un alt apel. Feresc telefonul de la ureche; este ea, făuritorul de origami. I-am recunoscut numărul după ultimele două cifre. Bineînțeles că nu răspund. După încă zece minute de povești și scurte aduceri aminte, prietenul meu închide, nu înainte de a lăsa o invitație pentru o revedere la finele verii, când va reveni în țara pe perioada concediului.
          Îmi aprind o altă țigară și sun:
-         Bună ziua domnișoară ... îi spun doar după ce-i aud vocea în telefon.
-         Bună ziua domnule jurnalist.Mulțumesc pentru apelul telefonic. Astăzi în
jurul orei 16.00, la cafeneaua Union din Piața Mică, este o variantă convenabilă pentru dumneavoastră?
-         Da domnișoară! Este în regulă pentru mine. Dar am rugămintea să nu
întârziați. Nu-mi place să pierd vremea.
-         Știu. Voi fi punctuală. Este un obicei. Atunci pe mai târziu. La revedere!
Nici nu am apucat să-i răspund la salut. ”La revedere!”? Cine dracu mai
spune la revedere în ziua de azi? Pe ce lume trăiește fata asta? Aristocrația și bunul simț sunt o specie rară, neprotejată prin lege. Mda ... nu merită să insist. Îl iau în mână pe Martin Gulich și mă-ntorc în lumea lui mică și izolată, însă plină de fluturi. Martin tânjea după iubire, totul pornind de la o banală ”Îmbrățișare” ...
          Cu cinci minute înainte de ora stabilită mi-am comandat o cafea. Union era unul dintre cele mai vechi localuri (genul bistro) din oraş. Cochet, dar puţin cam înghesuit pentru a-ţi conferi puţină intimitate. Mesele erau suficient de apropiate încât să poţi surprinde fără prea mult efort frânturi din conversaţiile de la mesele învecinate. Ştiam acest lucru şi din acest motiv mă poziţionasem strategic. Am ales o masă mică, doar pentru două persoane, care fiind lipită de zid perturba tentativa de interceptare a celor curioşi. Intuiam foarte bine ce efect va avea prezenţa Ilincăi în cafenea, aşa că mă aşteptam să fim supravegheaţi de cei curioşi. Îl scot pe Gulich din geanta de pe umăr şi mă pregătesc să citesc. Mereu port o carte cu mine, tocmai pentru a avea cu ce îmi omorî timpul aşteptării. Îmi privesc ceasul. Trei minute peste ora stabilită. ”Ha! Halal punctualitate!” îmi zic; simt cum curiozitatea şi bunele mele intenţii se îmbină cu sarcasmul care se pregăteşte ca pentru o execuţie. Pentru că era destul de aglomerat, picollo mi-a adus cafeaua abia în zece minute. Şi-a cerut scuze pentru întârziere, iar eu i-am răspuns cu un ridicat din umeri. Puţin suspect chiar şi pentru mine, cel care se obişnuise să taxeze orice neconcordanţă în raport cu standardele personale. Nu sunt stilul care să aştepte să fie servit şi nici cel care să accepte o servire inerţială, fără vlaga unei conversaţii amicale sau ironice.  
          16.18. ”Sfidare!” îmi spun. Scot zece lei din portmoneu şi îi pun pe masă. Sting ţigara şi mă ridic. Gulich reintră în compartimentul din faţă al genţii şi paltonul mi se aşează greoi pe umăr. Fac semn barmanului că am lăsat banii pe masă. Mă îndrept spre ieşire. Eram suficient de iritat, astfel încât mersul meu părea o alergare uşoară în genul maratonului. În doi paşi sunt în stradă şi pot respira aerul rece al primăverii timpurii; sigur mă voi relaxa. Mă gândeam cu nerv la mica batjocură încasată. Nu ofer nimănui scuze, mai ales gratuit. O mână fermă mă prinde de braţ înfrânându-mi avântul şi mă văd obligat să fac o întoarcere de 90 de grade. Ilinca mă privea fix. Îmi cobor cătarea din privirea ei spre mâna care-mi strângea braţul, apoi revin în fixaţia pupilei. 
          Încearcă un zîmbet, dar îi reuşeşte o grimasă stupidă. Aştept ...
          -     Florin, te rog să mă scuzi. Am un motiv real pentru care am întârziat, dar aş dori să trecem peste asta acum ...
           -     Nu! îi răspund răstit.
           Îmi eliberez braţul din strânsoare şi ies pe uşa cafenelei. Mă urc la volan. În timp ce pornesc motorul mă gândesc că vanitatea asta mă va distruge într-o bună zi. Dar mă simt bine, chiar pot spune că sunt încântat de mine ... 
(va urma într-un foarte curând)   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu