Motivația unei trăiri în prezentul
infim îmi induce asumarea oricărei dezamăgiri care mă petrece în clipă. Nu este
această acțiune inutilă, câtă vreme analiza acelei dezamăgiri nu sădește în
mine nemulțumiri și acuze? Pătrund în carnea cauzei pierzând desfășurarea
acțiunii ei. Asimilez prezentul identificându-mă cu el, adjudecându-mi eșecuri
sau izbânzi neîmplinite. În acest prezent pot prevedea desfășurarea și
finalizarea unui eveniment dar fără implicarea efectivă. Să trăiești doar în
exercițiul intuiției și imaginației este similar renunțării la sine și viață. Câte
nu se pot rata astfel? ... și câte reproșuri ulterioare, prin care să mă
amplific, nu se vor pierde în firul rațiunii?
Un soi de asceză închinată unei
prezent substituit efemerului anulează invazia benefică și revoluționară a
trecutului. Să mă uit în devenirea experimentală a logicii, mă constrânge în
tentativa împlinirii. Trecutul și viitorul devin doar sintagme; sub căderea
frunzelor se ascund regretele trecutului și în orice răsărit nu mai aflu nevoia
unei certitudini. Tocmai pentru că știu că timpul vieții mi-e îndeajuns mă simt
îndatorat față de sine să-i ofer toate oportunitățile. Secunda reprezintă
intensitatea timpului. În mine intensitatea își cere atemporalitatea ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu