Trecutul nu are valența
tabuului. Din el renasc în fiece dimineață incertă. Când mă desprind din luciditate
intrând în agresivul viului firii, în mine se regăsesc toate învățăturile trecutului.
Atunci care ar fi motivul discreției? Există secrete și tăceri necrozate, dar
ele sunt doar pentru patrimoniul personal, eventual acela al Divinului când va deveni
interesat. Nu există om care să fi triumfat vieții și să nu-și expună
victoriile în scrisorile gândurilor. Tocmai aceste gânduri sunt muza unei
creații, indiferent de sortirea ei. Triumful asupra vieții are în umbră o
luciditate atroce, capabilă să reziste și lacrimii heruvimice. În rațiune-mi
stă puterea convingerii care mi-a învins cândva ideea refuzului vieții, așa cum
mi se arăta ea atunci. Îmi port prin rațiune momentele existenței și tot prin
ea filtrez orice gest cutremurat dintr-o pornire afectivă.
Nu de donațiile unui suflet mă
tem, mai degrabă de isteria iscată de refuzul lor. Cum poți liniști un suflet
care ți s-a cedat în complexitatea lui, pe care-l simți cuibărindu-se cu teamă
în întunericul din tine? Ce se mai poate spune unei cărni gârbovite de iubirea
ce i-a fost refuzată? Orice atingere îi destramă ființa și descompunerea
atomică mă va vindeca de turbare. Când primești astfel iubire, doar eu rămân cu
ea. O pot arăta lumii într-o plimbare pe calea amintirilor, sau o pot ascunde
în abisul secretelor. Apoi să traversez același absurd al vieții în așteptarea
revenirii în întuneric. În același timp remușcările să-mi născocească o nouă cale înspre turbare ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu