Sufletului meu nu-i pasă pe cine iubesc

În disperărările trecutului meu se regăsesc multe pasiuni dezvăluite sau ascunse. Prin patul meu s-au perindat suficiente muze supuse scalviei esteticului încât să revolte afectul vreunui artist aspirant sau consacrat. Sufletul meu a fost petrecut de suflete oscilând între viaţa şi moarte, dăruire şi decepţie, iubirea necondiţionată sau amăgire. Din toate aceste peripluri ale sufletului meu m-am ales doar cu corvoada nesiguranţei, cu incertitudinea eternităţii. Astfel am aflat că totul este efemer, că nimicul este tendinţa umanităţii.

Am ales de fiecare dată să iubesc fără să mai aştept acel echilibru care să-mi domine raţiunea de a trece dincolo de iminenta moarte a iubirii ce o purtam. Nu am înţeles decât foarte târziu, mai târziu decât am înţeles şi acceptat că certititudini sunt doar viaţa şi moartea, că trebuie să te păstrezi viu în fiece relaţie, că nu trebuie să schimbi nimic la cel ce-i dăruieşti iubirea, dar mai ales să îţi păstrezi demnitatea sufletului tău. Trecând dincolo de frumosul iubirii, când te ajunge raţiunea devi un fals purtător al puritanismului devotat iubirii. Gândurile care conturează un viitor împreună sunt începutul sfârşitului de care fugi, libertatea indescifrabilă a afectului transformându-se în mişeleasca şi nevolnica gelozie. Teama că îţi vei pierde utopica jumătate de suflet pereche, că odată cu plecarea ei ţie îţi va rămâne abisul din tine şi suferinţa te anulează complet la toate nivelurile. La ce-mi este de trebuinţă fiecare relaţie, fiecare abandonare totală în celălat suflet, când cunosc în profunzime finalitatea şi consecinţele ei? Am aflat într-un târziu că mie nimic nu-mi este de trebuinţă; doar afectului meu îi este de trebuinţă totul. Se încăpăţânează să aparţină fiecărei rutine inevitabile, să îmi sfideze maturitatea raţiunii, să mă dedice intensităţii trăirilor mele. Nefiindu-mi frică de moarte, nu cunosc nici temerile vieţii. Cine ştie a trăi la limită orice se dovedeşte dinainte a fi efemer, ştie a-şi întâlni cu seninătate sfârşitul. Nu îmi este teama deloc a iubi, precum nu îmi este teama deloc a păstra tot ce rămâne dincolo de iubire. În mine am aflat rădăcinile fiecărei iubiri curate sau închipuite, îmi leagă trecutul fiinţei de ceea ce am devenit, de ceea ce nu voi mai fi când totul se şterge din memorie. Sufletul meu m-a învăţat că nu-i pasă pe cine iubesc, devreme ce nu poate contura o imagine a mea devotată până la capăt pasiunii, atingând sublimul absurdului, în cele din urmă resemnat în decepţie. Sufletului meu îi trebuie iubire, restul îl lasă pradă raţiunilor mele.