joi, 9 iunie 2011

“Te iubesc”-ul care ne obligă

Complexitatea trăirilor noastre şi raţiunea golită de instinct îmi conferă dreptul suprem de a mă separa de regnul animal. Este mult mai simplu să fiu acolo jos ca evoluţie decât să fiu condamnat pentru lipsa de infailibilitate. Având calitatea de jivină mă pot ierta fără durere de libertatea de a trăi. Prefer să-mi fie frică, să iubesc şi să mă hrănesc instinctual, să fac amor prin parcuri sau să mă hrănesc cu hoiturile intelectualilor demodaţi şi a sinucigaşilor lipsiţi de protecţia unei eros neînţeles. 
Vreau, pentru că sublimul doresc aparţine doar posesorului de afect împins la limita pateticului, să pot să-mi educ neamul incestuos într-o continuă şi dinamică evoluţie spre instinct total care să nu oblige la absolut nimic şi care să anuleze nevoia de scuze pentru lipsa raţiunii. Singura raţiune care îmi mai este necesară este aceea de a fi primul în raport cu toate. Originalitatea şi autenticitatea sunt apanajul combinaţiei raţiune-afect. Le refuz pământiu, pentru că acolo voi sfârşi şi aleg procreaţia şi fanatismul luptei pentru întâietate care sunt apanajul instinctului primar, al supravieţurii.
*
Cine a spus primul „te iubesc” va suporta blestemul umanităţii. ”Te iubesc!” a devenit o nevroză planetară. Aud mai des decât "bună ziua” această patetică defulare orgasmică a afectului. "Te iubesc” se asortează oriunde şi la orice, este diazepamul raţiunii. Între moartea fiziologică şi cea a afectului o prefer instictual pe ultima. Terminologia iubirii este fenomenală. Nici un amărât de filosof nu a reuşit şi nu va reuşi să treacă dincolo de dilema lui existenţială: ”Oare am iubit vreodată!?”. Cu toate acestea raţiunea afectului îmi este linşată de sitagme amorfe lansate de toţi onaniştii uitaţi de Dumnezeu! Când spui "te iubesc” aştepţi o confirmare. Partenerul şantajat de lansarea expresiei afectului se simte obligat să-ţi replice. Să-ţi replice ce!? Un simplu “mulţumesc” este apanajul bunului simţ pentru cei care consideră că merită să audă o astfel de declaraţie. Cei care sunt loviţi de aceeaşi meteahnă a romatismului vor replica în rezonanţă perfectă cu profanatorul afectului. Când ţi se revelează astfel iubirea eşti anihilat complet la orice nivel. Atunci, dacă ai timp pentru tine, vei observa că reacţionezi instinctual. Eşti prea prost ca să taci, prea laş ca să spui adevărul sau prea mediocru savurându-ţi din plin victoria propriei invazii sentimentale. Cum ar fi ca atunci când mergi la serviciu să-ţi saluţi colegii cu un “te iubesc!”? Sau să-ţi suni un colaborator şi să-i spui "Te iubesc. Nu ieşim la masă împreună?” De ce nu introducem în conversaţia uzuală, “nu te iubesc!”? Am dovedi aceeaşi normalitate şi lejeritate în conversaţie. Nu cred că un interlocutor ar fi deranjat să mă audă spunând "în această dimineaţă mă gândeam în drum spre servici, la volan, că nu te iubesc deloc”. Apoi să continui la fel de banal: "cum îţi mai merge?”. Isteria acestui “te iubesc” îmi repugnă, mă alungă la periferia umanităţii, mă împinge între jivine. Acelui loc aparţin, acolo vă voi aştepta!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu