(II)

Iubirea pe care o port semenilor mă întristează. Este singura poarta prin care ei îmi pot oferi dezamăgirea, prin care eu îmi pot asuma menirea. Nu cunosc nici un sfânt, pentru că ei stăpânesc indecenţa slăbiciunilor. Liniştea metafizică o poţi atinge numai departe de oameni. Nereuşind a ieşi din tagma umanităţii, nu mă aştept la atingeri heruvimice. Cât de departe sunt de linişte ...
 *
Plimbările gândurilor mele prin noapte mă umplu de bucuria redescoperirii mele. Departe de tentaţiile lumeşti, gândurile îşi permit să se dedice apoteotic afectului meu. A doua zi, lumea îşi deşartă dezamăgirea şi nopţile mele au gust amar.
*
Să-i uit pe oameni, ar fi cea mai mare realizare personală. Să fi singur, să poţi mirosi pământul, să auzi iarba crescând sau cântecul ploii, să urci spre cer căţărându-te pe munţi sunt singurele modalităţi prin care Dumnezeu te poate convinge că există. Un duel al liniştilor noastre şi martorii tăcuţi din natură. Nu poţi muri cu El lângă tine, deşi te ştii împlinit. Nu cunosc nici un muritor care să merite această împlinire, dar îi cunosc pe toţi aspiranţii.
*
Renunţarea la tot ce îţi este drag nu se poate realiza fără să rupi din tine. Abandonându-te în tine, nu te completezi ci priveşti neputincios forma atrofică a afectului. Numai acceptând delirul vieţii, te mai poţi salva de tine, dar de tristeţea renunţării, niciodată.
*
O tânără clujeancă, ce aspiră la titulatura de poet, mi-a oferit cândva o carte de a ei. Am rămas siderat încă de atunci de un motto care preceda o versificaţie în rima albă: „Isuse, dă-te jos de pe cruce pentru că avem nevoie de lemne!”. Şi acum mă întreb dacă s-a iubit cu Prometeu, altfel nu-mi voi putea explica vreodată această necesitate. Nu m-ar mira prea tare, având în vedere că Atlas ne suportă.
*
Se spune că femeile sunt mai capabile decât bărbaţii în a aprecia frumosul. Motivul ar fi că ele îşi folosesc tot creierul când apreciază un lucru sau fiinţă, în timp ce bărbaţii îşi folosesc numai emisfera cerebrală dreaptă. Am o dilemă ecleziastică cu privire la înfăptuirea Evei: Dumnezeu, dacă există, este bărbat sau femeie!?
*
Fiecărei zvârcoliri existenţiale care mă bântuie îi precede un vid lăsat de semeni. După astfel de trăiri mă întorc la stadiul embrionar când eram numai instinct. Supravieţuiesc datorită instinctului de conservare, până când vidul îşi reintră în drepturi. Atâtea viduri am în mine, că muzica sufletului meu sună aidoma unei orgi ce intonează imnuri psalmice la porţile iadului. De acolo îşi recrutează Dumnezeu îngerii, după ce sufletele au ispăşit păcatele trupului.