”Ai curaj pentru marile supărări din viaţă şi răbdare pentru cele mici; după ce ţi-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi liniştit. Dumnezeu este treaz.”
Victor Hugo
Am atâta mânie în mine, încât îmi pot permite să port în stern şi în măduvă frustrările acestei lumi. Mi-am început periplul aici, între oameni, la fel de nefericit şi de disperat ca oricare. Creştinizat în păcat, am gustat din iertările Divinităţii la fel de mult pe cât tot El m-a hrănit cu pedepsele aplicate acestei lumi, cu precădere semenilor. Încerc în fiecare dimineaţă să uit durerea şi dezamăgirea din privirile de ieri ale contemporanilor, priviri uitate între blesteme şi neputinţă. Capitularea lor adună în mine regretul imunitaţii care îmi completează existenţa, imunitate reflectată la toate nivelele existenţei mele. Nimic nu mă atinge, nimic nu-mi devorează liniştile. Setat pe rutină, obişnuit cu regresul, împăcat cu involuţia, îmi reproşez până în oase cunoaşterile, răbdarea cu care m-au iubit, iertat şi înţeles semenii. Incapabil de orice forma de reciprocitate, inexorabil în faţa mediocritaţii, imun la fericirile mărunte ale semenilor aparţin acelui anturaj individual, solitar şi antisocial. Am ales solitudinea ca formă de protest a ceea ce sunt. Ceea ce poate avea iz de masochism este în fapt o coagulare a sangvinitaţii rezultate din suferinţele altora. Raţiunile colective percep doar eşecul afectului la nivel de grup. Ne putem purta mânia viscerală pe chip, în gesturi, în privire. Suntem invizibili pentru că aceasta a fost alegerea noastră. Lipsa implicării se compensează prin tendinţa de dominaţie asupra semenilor, aplicată prin experimentarea fatidică a eşecului. Nimeni nu ar face faţă unui proces public al conştiinţelor noastre. Condamnaţi la simularea unor destine reuşite, ne vom păstra pure doar igoranţa, instinctul supravieţuirii şi împlinirile de la periferia raţiunii afectului. Suntem capabili de a ne provoca rău mai abitir decât orice oştire a duşmanilor închipuiţi. Cât mai pot asista impasibil la acest masacru colectiv, la acest genocid afectiv pe care îl acceptăm cu resemnarea, dar şi cu mândria nulă a condamnatului? Cât voi mai suporta această invidie care mă încearcă atunci când privesc savoarea cu care semenii îşi devorează eşecurile? Voi ceda aprecierea avariţiei şi lăcomiei avarului, desfrânarea le-o cedez celor care preferă prostituţia - fie ea şi intelectuală, lenea şi comoditatea ni le-am însuşit genetic. Mânia nu ne aparţine decât superficial. Mânia i-o lăsăm Lui. Va veni momentul în care va fi necesar să ne convingă că Există. Prefer tagma celor nefericiţi în incertitudini. Am auzit, cândva chiar am ştiut, că El este, că El drege, că El ne iubeşte! Aş dori să-L cred, dar nu Îl simt aproape de mine, de tine, de nimicurile noastre.
„Am doar două calităţi: sunt constituit numai din defecte şi deţin toate viciile”
Florin Otrocol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu