Rămășițele zilei

Şi dimineaţa asta îşi cere drepturile asupra mea, la fel ca un uitat ieri, ca un apropiat mâine, fără să-mi reveleze ceva. Aud printre pernele grele, undeva în apropiere, voci care-şi ţipă disperarea, căutând prozeliţi. E radioul. Deschid ochii, privesc ceasul. 7 şi 7 minute. Secunde? La ce dracu-mi foloseşte să ştiu!? Zâmbesc. Mă iubeşte? Sau, mă doreşte? Nu contează. Oricum, nu ne-am mai vorbit de vârste bune, de ani, de zile, de ore. O ultimă permisivitate. Ultima forţare a lenei nopţii, mă întinde ca un arc arămiu pe cearceaful negru primit de la tine înaintea unui adio premeditat. Nici nu am apucat să verificăm dacă ochii tăi negrii, aşezaţi în umbra rimelului, se completează complice cu întunericul aşternutului şi al nopţilor ce ar fi urmat. Dacă ai fi avut răbdare! Dacă ... La ce m-am aşteptat?

Nu am timp şi nici nu-mi doresc să mai am timp a mă gândi la promisiunile neonorate de neexistenţialitatea unui etern, noi. Ziua care se pregăteşte şi de primirea mea, să mă uzeze, nu are răbdarea pe care am avut-o eu cu tine. Umil în faţa ursitoarelor mele, obedient cu horoscopul meu zilnic, mă îndrept spre ultimul refugiu al nopţii trecute. Dacă ajung la filtrul de cafea, lenea mă pierde definitiv. M-a pierdut! Aroma cafelei din cutie îmi freamată nările şi îmi aminteşte brusc de aroma plăcerilor tale, de parfumul adrenalinei sculptate pe trupul tău de palmele mele.
Zâmbesc din nou. Printre aducerile aminte mă îndrept spre baie, unde mă arunc eroic sub jetul rece al duşului. Mă încearcă subit o erecţie, dar nu am timp de ea. Râd dement. Ies din cadă; urmează ritualul. Lama îmi brăzdează cutele ferme din jurul buzelor. After shave. Puţin parfum. Aşa numai de efect! Un efect scontat. Verificat cu asiduitate. Din nou îmi pare că parcă ar debuta ultima zi din restul vieţii. Pătrund gol în cameră şi aleg fără să gândesc ţinuta. Din ritualul dimineţilor mele am aflat de multă vreme, că ele culorile, mă aleg pe mine. Îmi aleg expresia sufletului!
Oglinda îmi prezintă un eu pregătit de vânătoare: pregătit sã fie vânat. Ce-mi oferă ziua. Eu mă adaptez uşor. Poate prea uşor. Privesc din nou ceasul. 8 şi 8! Iarăşi mă iubeşte sau mă doreşte. Iritat de plăcerea perversă că se gândeşte la mine, arog cele 10 minute cafelei şi mai ales ţigării ce-mi domină viciile. Sunt un fumător pasional. "Un viciu care mă ţine în viaţă", îmi spun ca scuză. Îmi place al dracului de mult să simt tutunul sufocând-mi plămânii veştejiţi. Am o banală şi amuzantă consolare: cine a văzut carne afumată să se strice!? Ce idiot! Folosesc des gluma asta, punctând astfel la impresia artistică. Gândesc fugitiv, că ar trebui recosmetizat repertoriul. "Ceva originalitate împrospătatã nu stricã domnul meu!", răspund gândului efemer şi rebel. E limpede. Sunt pregătit total pentru idila cu ziua de azi.
Las radioul să se abereze - ca să oftic vecinii - şi ies din bloc. Hrănesc total din acceleraţie fiarele sălbatice de sub capotă şi mă includ în traficul ucigãtor, pe care îl combat rutinat. Abia aştept să ajung la muncã. Cea care înnobilează omul, cu toate că societatea românească nu are nevoie de nobili. Aveam baroni, acum deţinem capitalişti!
La "datorie" mă aşteaptã flirturi nevinovate, politicieni transpiraţi de emoţia reîntâlnirii cu mine, sf-urile presei locale şi naţionale, sâni zvâcnind sub povara formelor lor, buze senzuale ce-mi împărtăşesc bârfe, picioare superbe încrucişate - o prelungire evidentã a nivelului de trai individual. Amante, soţii, iubite, singuratice, rebele, femei uşoare, frigide, lascive, le întâlnesc întâmplãtor pe coridoarele instituţiilor publice, şoptindu-mi prin dâra de parfum povestea zilei lor. Biroul mă întâmpină cu cravata uşor legănată de viteza mea de reacţie. Ieşirea din birou mă aruncă în perdeaua umană ce-şi desenează domestic drumul spre casă. Mă regăsesc fără cravată, cu mânecile cămăşii suflecate, cu pieptul gol. Toate acestea completează tabloul unei minţi deschise aventurii. Obosit psihic de capcanele cotidianului universului meu, dar suficient de ahtiat de frumos, mă hotărăsc să accept una dintre invitaţile primite, sau să onorez una dintre cele inventate de mine. Oricum aş privi fenomenul social am o întâlnire; dacă nu două sau trei. Din fericire am drept de veto, cel puţin la capitolul socializare. Mă îndrept cu ţinuta rebela şi şifonată spre vreo cârciumă banală sau o crama de lux; în funcţie de persoană pot alege chiar o cafenea discretă. Destinaţia!? Depinde de cum îmi alege ziua interlocutoarea sau interlocutorul. Va fi un pahar (numai unul) de coniac, pe care nu îl ratez nici eu, nici a suta ţigară sudată de dantură. Noroc cu minunata invenţie a gumei de mestecat şi a pastei de dinţi, altfel zâmbeam hepatic.
Dacă subiectul întâlnirii se "prezintă" frumos, sunt dispus să flirtez în nemernicie; fără discreţie şi menajamente. Dacă mă şi excită cerebral!? Mă las convins de doctor (subconştientul personal) să cumpăr reţeta şi să iau tratamentul la pachet. La mine sau la ea acasă. "Lasă locaţia! Ia-ţi tratamentul în doze flãmânde! fã ulcer!", îmi repet cu consecvenţă. Dacă prescripţia este uşoarã, atunci mă las dominat. Aplic principiul dominoului. Efectul este garantat. Uit de tine!
Totul este garantat. Mă vei întreba, poate, cândva: "Cât de bolnav eşti!?" Pot să îţi certific: "Până la miezul noptii!". Acesta este blestemul meu lăsat de tine în mine. Frenetic şi derizoriu, ora 0.00 mă prinde cu ochii pe ceas; atunci, mă ia un dor nebun de tine. Adio tratament. Bine ai venit prostituţie! Alunec în obişnuita depresie. Abia atunci contează locaţia tratamentului. Dacă a fost la mine o dau afară elegant, dacă mă rabdă pământul şi gândul de bine. Dacă a fost la ea, alerg disperat şi gol la cimitirul pe roţi şi în drum spre refugiul zilei apuse nu uit să mă opresc sub geamul tău, în treacăt, să-ţi văd umbra printre jaluzele. Patetic!
Ajuns din nou în faţa aşternuturilor negre, mă ia un plâns nebun. Plâng prin fiecare por. Staţionez sezonier în noapte la birou, scriindu-ţi a n-a scrisoare. Blesteme, rugi, invocări, sudalme, alungări, jurăminte de iubire eternă se aştern caligrafic, aplecate spre dreapta ta sau stânga mea. Acolo îţi plăcea să te alinţi. În stânga mea. Te aşezai întotdeauna lângă inima mea. Spuneai că acolo te odihneşti cel mai bine. Nici măcar nu vei şti că mi-am xeroxat toate aşternuturile în amintirea ta.
Îmi blestem ziua în care mă regăsesc. Reneg trecutul şi ziua în care ochii tăi negrii m-au atins pentru prima oară. Refuz ziua următoare şi toate cele ce vor urma, numai pentru că sunt contemporan cu tine. Această onanie neuronală mă rupe de realitate si mă pregăteşte pentru ziua de mâine.
Adorm, adorându-mi contemporanii!