Tot ce este bun mi se întâmplă după miezul nopții. Fără telefoane, surogate umane și dorinți nespuse. Am parte de o liniște citadină, în care zgomotele se absorb doar după traversarea în zigzag a betoanelor care adăpostesc vise, fum de țigară și erotism uman oscilând între abstinență și animalic. Dar toate astea sunt departe de mine, precum gândurile mele sunt uitate undeva între Ursa Mare și Venus. Nici o apocalipsă personală provenită din vreun intrus aruncat de ironia propriei sorți la intersecția complet dezordonată a destinelor nu îmi poate seduce liniștea. Echilibrul perfect ar fi cel dintre anarhia cotidiană și platitudinea nopții, exact cum adevărul este cel pe care îl acceptăm, care ne convine; straniu, îmi este mai mult decât ciudă pentru imperfecțiunile mele, dar finalmente ajungi să te obișnuiști cu ele, iar până la împlinirea liniei vieții ai și uitat ca ele există. Nopțile mele sunt netratabile, trimise direct în morga publică, singurul loc în care dimineața și se permite reabilitarea clinică a simțurilor fără a deranja haosul cotidian. Ce bine îmi pare că sunt contemporanul lui Dumnezeu, numai astfel am putut afla că există viață și după moarte. Câtă rutină în acest ciclu ireversibil al zilelor noastre, câtă rutină pentru astrul solar care insistă să ne vindece de noapte ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu