sâmbătă, 25 iunie 2011

Lumea de dincolo de mine


Sentimentul prăbuşirii este singurul căruia îi reuşeşte înălţarea deasupra grotescului vieţii. Căci trebuie să recunosc că viaţa nu a fost deloc drăgăstoasă cu mine. De la instalarea conştiinţei am ştiut că nu voi fi niciodată un răsfăţat al sorţii.
Încăpăţânarea cu care am căutat depravarea pentru a fi acceptat printre semeni, nu pentru a-mi atrage simpatia acestora ci pentru a putea studia natura lor, mi-a revelat cu fiecare prăbuşire, neantul. Acolo eşti singur, nimeni nu îţi aude ţipetele agoniei. Numai în neantul din tine este posibilă evadarea din trădare. Să nu aştepţi niciodată când te vei oferi cu sinceritate, cu tot sufletul tău, cu tot ceea ce ai devenit, decât la un exil, un reflex al neputinţei. Căci mă întreb, cine poate suporta atâta nobleţe, cine se încumetă a-ţi iubi fiinţa, când fiinţa ta creează dependenţa de cumplita căutare a adevărului? Când prezenţa ta trezeşte raţiunile din semeni, îi obligă la psihanaliză aplicată pe umilitoarea lor existenţă numai un neghiob s-ar aştepta la iubire. Când demonii ignoranţei tale ard pe rugul conştiinţei nu-ţi rămâne decât aderarea la nimic. Pentru că nimicul este ceea ce laşi în urmă după ce uitarea îşi intră în drepturi. Pentru amintirile vii îţi trebuie suflu cât pentru zece vieţi. Complexitatea fanteziei fiinţei mele am pus-o în salvarea de la mediocritate, acea stare amorfă la care semenii s-au condamnat singuri, prin jurământul depus dinaintea vieţii. Prefer dispreţul vostru în detrimentul iubirii, acea stare necunoscută ca intensitate, trăită închipuit, hrănită artificial de goliciunea cuvintelor nerostite. Aleg să ard cu voluptatea ratării mele decât să mă mint la infinit că îmi va fi bine în ignoranţă. Indiferent de oferta umanităţii, tot în mine voi sfârşi. Pentru că ştiu că în mine şi-a vărsat veninul astă lume, iar Dumnezeu încă se caută de greşeala creaţiei sale, omul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu