(I)

Regretele sunt sincope ale afectului. Daca sufletul meu va dispărea odata cu mine, Dumnezeu şi-a ratat creaţia. Regretul ratării Îl va umple de melancolie.
*
De la naştere am fost condamnaţi la singurătate. Singura diferenţă constă în faptul că singurătatea mea este autentică. Istoria contemporană mă va consemna ca fiind o eroare genetică a părinţilor mei.
*
Muzica m-a învăţat să iubesc, iar omul să urăsc. Ambele sunt creaţiile Lui. Şi totuşi, unde a greşit!? Sunt convins că uitându-se în abisul afectului meu, nici măcar El nu cunoaşte răspunsul.
*
Dacă sufletul meu ar putea vorbi, ar fi condamnat la tăcere. Când nimic şi nimeni nu te completează, tăcerea este tot ceea ce-ţi rămâne. Târziu am înţeles de ce Dumnezeu îmi vorbeşte prin limbajul semnelor. Păcat că tăcerea hrănindu-se, mi-a amputat braţele.
*
Câtă nefericire trebuie să suporte trupul meu ducând povara sufletului. Refuzând durerea, stă înţepenit în verticalitatea-i cunoscută sfidând neliniştile metafizice ale acestei lumi, care-şi caută patetic consoloarea în Dumnezeu. De atunci El este îndoliat.
*
Deşertăciune îmi va fi numele. În livada Lui, îngerii îşi dispută nevrotic locurile rămase diponibile la botez. Între timp mă ocup responsabil de amăgirile semenilor.
*
Cu cât ştiu mai multe despre mine, cu atât mai înfiorat par de propria-mi transparenţă. Voi perpetua această sete de autocunoaştere până la evaporare.