Dumnezeu în singurătate (I)

Nu avem nici o reţinere în orice acţiune. Suntem capabili de orice mârşăvie pentru a fugi de acceptarea declinului personal. Deţinem argumente pentru orice. Cât de hilară ne este viaţa văzută prin ochii filosofului, deoarece pentru un sistem de gândire filosofic orice acţiune are o finalitate previzibilă. Singurul argument valabil în acţiunile care urmăresc confortul nostru psihic este laşitatea. Acest degradant sentiment, care oripilează subconştientul până la anularea lui, este susţinut prin minciună şi trădare. Fuga din faţa evidenţei este o doar o amăgire, o amânare a întâlnirii cu conştiinţa care în momentul în care îşi va intra în drepturi o va face fărâmiţându-ne afectul în bucăţi numite regrete. 

 

Când iubesc nu ştiu a trăi acest sentiment decât prin a mă dărui total. Îmi este de trebuinţă a iubi complet, suflet , raţiune, trup. Am învăţat până a mă bucura şi de suferinţă. Pentru a atinge starea de renunţare la mine mi-am atribuit multe culoare de fugă sau hăţişuri ale minciunii pentru a mă putea ascunde de finalitatea unei relaţii. Am înşelat şi am trădat ca orice animal dornic de dominare, conştient cu fiecare moment petrecut iubind, că orgoliul substituie încet şi sigur bucuria trăirii. Am înlocuit rutina unei relaţii cu o altă relaţie, în care am reuşit acelaşi abandon temporar, dar păstrându-le pe amândouă. Cu cât inteligenţa mi-a permis mai multe relaţii paralele cu atât mai populat îmi părea paradisul. Comicul vieţii a ştiut întotdeauna să se confunde cu paradoxurile din mine asigurându-mi partajul vieţii cu regretele. La finele fiecărui partaj îmi era dor de tot şi toate, de ceea ce nu am reuşit să fac, de locurile pe care nu le-am atins împreună, dar mai cu seama de renunţarea la iubire. Am minţit, trădat şi suferit. În nici una dintre ele nu îl regăsesc pe Dumnezeu. Atunci am ales pentru finalitate demnitatea exilului. În combinaţie cu pierderea pasiunii și căderea în derizoriul capitulării am avut parte de letargia fiinţei, letargia exilatului.

Niciodată un exilat nu se va resemna. Va căuta sub asediul acelei furii specifice singurătăţii o teribilă răfuială. Cu cât renunţarea este mai dureroasă cu atât mai multe iluzii zac în mine. Iluzia unei victorii târzii, dar răsunătoare, care să mă repună în drepturi în faţa celor pe care i-am minţit, trădat şi mai ales iubit. Nu mai contează că am beneficiat de acelaşi tratament. Şi cum acestei lumi nu-i este la îndemână iertarea, pentru că este supusă aceloraşi paradigme, îmi întorc furia către Dumnezeu, dezvoltând un atac surd, fără precedent între răfuielile mele anterioare cu El, plin de patetic şi ridicol. În acest război megalomanic, renunţ la cele lumeşti, îmi tapetez afectul cu grimasele suferinţei, deformându-l. Subconştientul îmi atrage atenţia asupra propriei vinovăţii, iar furia prinde a se estompa sub rigorile lucidităţii. Nu renunţ şi duc acest război până la defăimarea publică a Divinităţii. Nici atunci nu îl regăsesc în mine. La final sunt mult prea obosit pentru a-l mai accepta. Resemnarea îşi intră complet în drepturi, iar eu sunt dispus să-mi domolesc suferinţa scriind poeme, ceea ce nu am ştiut a face niciodată. Poezia îmi este străina, pentru că nu mă defineşte şi astfel îmi accentuez ratarea. Finalitatea este palma care îmi ascunde ruşinea umanităţii. Am devenit un animal domestic, supus canoanelor vieţii lumeşti, acea viaţă pe care am refuzat-o permanent. Aici nu-l voi afla niciodată pe Dumnezeu. Abia acum încep să-i înţeleg singurătatea ...

(va continua)