Iubind la întâmplare

 

Suntem tributari stării de necesitate, stare care ne stabileşte o nouă ordine, ne conferă o nouă identitate. În fapt avem parte de anularea irevocabilă a ceea ce suntem. Ne purtăm de parcă am traversa ultima etapă a vieţii. Conştienţi de inevitabila finalitate, ne este atât de teamă de ea încât suntem preocupaţi de apropierea ei. Totul se reduce la teama care însoţeşte tendinţa de renunţare. Totul se reduce la acea voluptate specifică acelora care trăiesc fiecare clipă cu supremitatea ideii de împlinire, de întregire. Nu ne mai interesează şi agasează gustul îndoilenic al compromisului. Contează doar a trăi la limită fiecare fecundă clipă a vieţii, acea clipă datoare sacrificiului nostru, momentul în care toată fiinţa tremură până-n tenebrele afectului, pentru acea emoţie specifică împlinirii. Dacă nu am fi trădaţi de puţina luciditate rămasă, am remarca cu tristeţe ce înseamnă pentru noi a iubi.


Când iubeşti o persoană care-ţi seamănă ca fire, nu se întâmplă decât a te iubi pe tine în oglindă, a te regăsi în celălalt, a te simţi în siguranţă alături de aceleaşi calităţi şi defecte care te definesc în amănunt. Ai parte de acea senzaţie a confortului liniştit dobândită prin dubla calitate de ofertant şi primitor. Ceea ce oferi primeşti în egală măsură, iar această relaţie are la bază doar rutina confortului, nimic chimic, nimic care să scânteie în tine sau jumătatea din oglindă. Fanteziile, aspiraţiile sau nevoile se deţin la comun. Nu poţi şi nu îţi doreşti a te împotrivi rutinei, pentru că îţi este imposibil a te despărţi de tine. Este ca şi cum ai renunţa la tine. Cine este atât de absurd să accepte şi chiar să înfăptuiască această renunţare?

Iubind pe cineva diferit nouă, iubim ceea ce nouă ne lipseşte, ceea ce am căutat în noi şi nu am găsit niciodată. Se doreşte o anume completare, iar în noi îi facem loc acelui complementar de năzuinţe, de aspiraţii, de ceea ce se poate traduce a visa. Putem avea parte de acea chimie pe care ne-o dorim să ne ardă măcăr odată-n viaţă, acea unicitate a trăirilor care se va identifica cu acel etalon al iubirii la care se va raporta orice trăire care tinde să se repete la aceeaşi intensitate. Contrastele evidente se înlănţuiesc într-o spirală care vrea a se înşuruba în adâncurile noastre fixându-şi rădăcinile. Aici nu ai parte de rutină, aici te obişnuieşti a fi surpins şi a surpinde, dar niciodată nu vei scăpa de temerile legate de acel moment în care ai atins limitele tale, limitele ei sau ale lui, acel moment în care realizezi că sublima completare nu este perfectă, că ceva lipseşte şi nu te întregeşte, iar acel ceva devine motivul unei alte căutări. Nici acum nu vei fi dispus la renunţare, căci cine este dispus să piardă investiţia afectivă sau să înlocuiască ceea ce pare atunci un rău necesar cu un altul neprevăzut şi cel mai probabil, incontrolabil?

A iubi pe cineva care sa ne semene întrucâtva şi care să ne completeze în egală măsură este doar o relaţie utopică, recunoscută de ambele părţi. Corect, o astfel de relaţie nu este decât o evadare din rutină sau ruperea de la rădăcină, un compromis bazat pe nevoia de defulare a ambelor părţi implicate. O relaţie aproape animalică, presărată de crâmpeie de conversaţie specifică celor înzestraţi cu raţiune. Aici nu poţi iubi decât minţindu-te. Aici afli că după ce ai iubit total, tot ce-ţi mai rămâne de făcut este să iubeşti la întâmplare. Nu vei mai iubi niciodată cu toată fiinţa, iubeşti doar cu nevoile raţiunilor tale.