Agresiune

Unicitatea şi dependenţa de adevăr mă determină a respira ridicolul din semeni. Apartenenţa la tagma celor care-şi caută definţia, cu precădere a respectării sistemului de valori impus de empiricul vieţii mă aruncă într-o singurătate exaltată. Liniştea este rezultatul admirabilului troc dintre aroganţă şi inabordabilitate. Eşti arogant, atunci eşti mult prea prost sau genial pentru umanitate. Oricare dintre variante îmi convine de minune atâta vreme cât nu trebuie a suporta mediocritatea celorlalţi. Dependenţa semenilor de traume şi trăirea lor cu maximă compasiune îmi repugnă dincolo de indiferenţă. Lipsa regretelor te aduce în apropierea morţii şi ce poate fi mai uşor decât a muri!? A trăi nu este deloc la îndemână, precum a trăi complet află numai cei resemnaţi dinaintea morţii. Iminenţa morţii ne face fericiţi într-o măsură absurdă şi neînţeleasă de semeni. Cui îi pasă mai mult de viaţă, cancerosului sau pateticului zombie, integrat în perfecţiunea socială? Paradoxal, niciunuia. Ambii sunt sedaţi prin resemnare. Diferenţa constă în aflarea fericirii. Primul îşi atinge limitele vieţii prin apartenenţa la iluzia fericirii, cel de al doilea prin renunţarea defintivă la ea, sau maximum care se poate obţine, perfecţionarea substituirii acesteia cu beatitudinea, o altă stare euforică, un drog surogat, o recompensă patetică a Divinităţii pentru abandonarea în credinţă. Nu pot evita această agresiune a mediocrităţii. Am învăţat să trăiesc cu ea, dar mi-am devenit insuportabil! Precum un canceros, simt cum creşte în mine sentimentul milei …