Sunt momente în care îmi vine să renunț la tot; aceste momente vin dintr-o agitație inutilă sau dintr-o letargie infectată de neputință. În astfel de momente aleg soluția omnivorului căzut în depresie după o vânătoare hămesită a soluțiilor. Aleg să ies pe balcon la o țigară și să sorb dintr-o cană de cafea enormă care mă satisface pe parcursul unei întregi zile. Pe balcon am parte de același specatcol, de parcă destinul s-a înțeles cu platitudinea; retina mi se fixează obsesiv pe cei câțiva cetățeni care se perindă de dimineață până seara în zona gunoiului menajer. Zilnic, dar la ore diferite, probabil funcție de contractul cu lenea, aceeași 10-15 cetățeni își fac cu conștinciozitate pelerinajul la pubele din zonă. Sunt surprins câte resturi provenite din mediocra existență cotidiană a blochiștilor le poate fi util într-o oarecare formă acestor pelerini. M-am resemnat demult vis-a-vis de acest asediu tăcut și inofensiv al acestora, dar nu pot să mă gândesc atunci când îi revăd care este diferența dintre noi cei oarecum așezați social și ei, cei care nu contează pentru nimeni. Am o certitudine în ceea ce-i privește: habar nu au ce înseamnă un compromis. Își trăiesc viața cum le este mai comod, fără a-i interesa cum sunt priviți sau unde sunt așezați la masa speciei umane. Înclin să cred că sunt mult mai liberi decât noi, mai sinceri și mai lipsiți de prejudecăți, mai aproape de primitivism decât de acest capitalism obscur și de mântuială. Cu toții suntem condamnați la viață, dar acești pelerini au fost condamnați de către cei care s-au condamnat singuri, cei care frizează perfectând arta compromisului, adică noi. Sentința la viață poate fi oprită de un singur pluton de execuție aleși la întâmplare dintre pelerini, singurii capabili de curajul de a apăsa trăgaciul destinului, singurii cărora nu le tremură mâna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu