Manifest pentru libertatea cuvântului

De curând am fost înștiințat că îmi sunt interzise multe. Ca jurnalist trebuie să mă abțin de la orice comentariu, să îmi anulez complet intuiția, să devin umil și servil. Mai trebuie a-mi fi interzis a citi și a scrie. Mi se indică și permite cu nonșalanță a deveni un dobitoc. Nu reușesc să înțeleg cum pot crede unii că aș putea trăi într-o beatitudine animalică, să ma limitez la hrană, somn și când trupul își cere satisfacerea orișicărei pofte carnale, eu să mă dedau la ăste toate că un alienat fixat de soartă în lanțul trofic.
Pentru cei care îmi cer imposibilul, ideal ar fi să mă cufund într-o convalescență perfectă, să devin un balsam pentru anarhistul incapabil să se împace cu existența sa și societatea. Știu că domesticirea se practică de când Eva și Adam s-au certat prima oară, dar eu nu reprezint o lume ostilă, ci un simplu ins, prins ca majoritatea între incertitudinile zilei de mâine. Istoria se repetă și ne condamnă. Neamul românesc este unul straniu de frumos și absurd; tras din gintă latină, neamul ăst’ a conceput și sfinți și genii și eroi, dar totodată a inventat oportuniști și ambițioși abjecți și lași demni de cel mai profund dispreț. Din nefericire pentru unul ca mine, cei din ultima categorie au ajuns să ne conducă destinele, punându-ne sufletele în niște ecuații care depășesc cunoștințele lor elementare sau cele ale bunului simț. Cu siguranță că nu voi suporta nici căpăstrul și șaua, nici jugul și biciul. Chiar dacă de foarte mult timp mi-au ucis iluziile voi continua să lupt pentru tot ce mi-a rămas drag mie și celor ce mai pun preț pe neamul românesc. Nu am nevoie nici de disperare, nici de eroism, nici măcar nu-mi sunt astfel de trăiri sau gânduri la îndemână, am nevoie doar de libertatea personală și cea a cuvântului,  ambele garantate prin Constituție.