Fără
să exersez ridicolul şi pateticul atrag şi ating cu lejeritate
dezastrele. Atins congenital de ghinion nu mă plâng de nimic. Patetismul
îmi este starea naturală, ridicolul de care sunt capabil frizează
seninătatea inconştienţei semenilor.
Cine mă întâlneşte, mă abordează
sau îmi zâmbeşte îşi asigură o zi neferictă. Nimeni nu depune efortul de
a mă evita şi nu-şi asumă propria nefericire. Pentru absolut toţi
cunoscuţii am devenit soluţia care-i salvează de propriile eşecuri. Sunt
vinovat de dezastrele lor, de nereuşitele lor, de ghinioanele lor. Sunt
vinovat că exist, sunt vinovat că mă acceptă, dar cea mai trivială
trăire care mi se relevă este faptul că accept extrem de pasional şi
persuasiv să mă găsească. Sunt veşnic disponibil la acceptul unui exil
de conjunctură, la sudalmele şi confesiunile lor. Orice dezastru în
accepţiunea lor mie îmi pare o joacă, o minoră festa a destinului. Nu
declar nimic cu privire la propria-mi împlinire, pentru că nimic nu mă
împlineşte. Nici măcar decăderea sau nefericirea lor. Am încercat cu
împlinirile, bucuriile sau reuşitele lor. Orice încercare de împăcare cu
destinul meu prin încrucişarea destinelor e sortită deşertăciunii. Mă
încearcă o depresie cumplită la orice atingere a speranţelor de mai bine
din semeni. Cel mai bine şi mai rău deopotrivă mă simt atunci cînd mă
atinge dezastrul. Sublimul dezastrelor mă echilibrează perfect. Perfect
teatral, chipul meu disimulează perfect antagonia iubirii şi urii,
fericirii şi năpăsturii, liniştii şi frământării. Sunt un proces
iremediabil pierdut pentru avocaţii Divinităţii. Picasso m-ar zugrăvi
dinaintea vieţii ca cel mai prolific Quasimodo al tuturor timpurilor.
Într-un muzeu al agoniei voi ocupa locul gâdelui. În amintirea mea nu se
vor scrie poeme, nu se vor rosti poveşti la gura sobei. Voi fi secretul
perfect al celor care au eşuat defintiv, pentru cei care îşi doresc un
banal motiv să treacă neobservaţi. Ne vom recunoaşte acolo unde nu ne
putem privi în ochi, acolo unde fiecare taină fatidică redefineşte omul,
cu precădere afectul.
Exersând îndelung încântarea şi mulţumirea , mimând fericirea în chiar mijlocul oricărei dureri, seninătatea mea în faţa dezastrelor frizează fericirea deplină. Toate nopţile mele au câte o lună plină la geam, cunoscuţii bat discret la uşă şi mă roagă să le împrumut un pic noaptea mea cu vedere la lună. Îi primesc şi ei privesc avid prin fereastra terapeutică iar dimineaţa se întorc în vieţile lor, fericiţi, iubitori şi buni.
RăspundețiȘtergereCel mai bine mă simt când salvez de la dezastru pictori care trec lăcrimând pe sub geamul meu, cu acuarelele învinse de întunericul vâscos. Le instalez şevaletul la geamul cu lună plină şi ies să mă plimb. În urma mea ei zugrăvesc, fericiţi, amintiri.
Hmmm ...
RăspundețiȘtergereOptimism, speranță, lumină, decădere în feeria nopților cu lună plină. Frumoase iluzii. Sincer, ajută? Mă bucur dacă în cazul d-voastră și celor care poposesc o clipă la fereastra cu pricina, luna își uită răceala și prigonește strigoii rațiunii ce învinge un suflet rătăcit. Personal, prefer aroganța rațiunii în detrimentul unei rătăciri, sperând că poate cândva voi ajunge și eu să bat discret la ușa d-voastră. Eu scriu și trăiesc aproape cum m-a educat viața, lumea și dilema existenței divinității. Poate accept un pact provizoriu: eu continui să blamez și înfierez lipsa de viață și umanitate din semeni, d-voastră alegeți partea plină a paharului vieții dar nu omiteți, rogu-vă transparența ei. Dacă voi primi căldura lunii, promit că voi încerca o reconciliere cu viața și umanitatea și voi încerca să devin pictor. Impresionist, suprarealist, cubist sau obscur, voi încerca să mă corup. Dar, vai ... sunt prea aproape de adevăruri ca să mă pot minți. În consecință prefer sinceritatea și răceala lunii.
Am păstrat Arcadiei câteva reverențe ...
Arcadia e derutată şi uşor întristată de distanţa pe care i-o impuneţi :(
RăspundețiȘtergereEa admite că ar putea fi rătăcită, că pictorii ar putea zugrăvi fericiri părelnice de la geamul ei cu lună plină şi acceptă pactul provizoriu: în timp ce domnia voastră va picta fericiri suprarealiste corupt de căldura lunii, ea va înfiera lipsa de viaţă şi umanitate din semeni şi va fi sinceră până în zori când fiecare se va întoarce la strigoii lui. :)
Arcadia,
RăspundețiȘtergereniciodată nu am impus cuiva ceva. Îmi repugnă total lipsa libertății la orice nivel. Cred în valoarea umană cât și în nonvaloare, izbindu-mă cu frecvență medie și oareșce consecvență (probabil m-o fi pedepsit cineva prin gânduri) de ambele; de atunci adio fragilitate (ceea ce d-voastră nu vă lipsește de altfel) pentru mine în tot ceea ce înseamnă gesturi, simțire, rațiune, trăire. Cât despre tristețea d-voastră ... ce pot a spune! sau gândi!? Poate că modul meu de adresare lasă de dorit, dar până la intimitatea limbajului este cale lungă. Eu aleg această formulă de adresare strict pentru mine, nu am o problemă în a fi tutuit; modul de adresare nu alungă respectul dar nici nu-i obligă sub vreo formă prezența.
Rătăcirea nu vă era adresată și nici măcar gândită, dar faptul că vi-o înșușiți, probabil într-o oarecare măsură, apreciez eu, nu este chiar așa de rău. În fapt, unei firi ”pseudofericite” îi priește uneori rătăcirea, hrănește imaginația, împrospătează cumva viitorul apropiat.
Din reverențele păstrate, mai ofer câteva :)
Aşadar, eu par fragilă iar domnia ta "nemuritor şi rece" :D
RăspundețiȘtergereP.S:
De săptămâna viitoare vine canicula! =))
... și eu, să înțeleg că trebuie să îmi reactivez camera de refrigerare pentru a-mi păastra vie luciditatea? :)
RăspundețiȘtergerePS: ... și da, sunteți fragilă, și dacă aș fi capabil de astfel de trăiri, v-aș invidia pentru asta.
reverență.
...şi eu să-nţeleg că luciditatea cu fragilitatea nu încap în aceeaşi teacă? :P
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere