Cred
cu toată opoziţia absurdului raţiunii în valoarea pasiunilor mele.
Privesc, ating, simt. Sunt condiţiile esenţiale pentru a-mi descătuşa
pasiunea. Îmi este de trebuinţă a mă lăsa devorat de acele pasiuni
înălţătoare, responsabile de anularea eşecului personal prin permisiva
asimilare cotidiană.
Fiecăruia îi este necesar infinit mai mult decât
ceea ce primeşte de la semeni, îi este vital a se dedica unei cauze
închipuit de nobile, astfel încât viaţa să capete un sens, fie el
provizoriu. Absolut totul este provizoriu şi ciclic în viaţa noastră,
concretul este doar o minciuna frumoasă, identică ca valoare şi impact
asupra afectului cu iluzia speranţelor. Când Dumnezeu a creat omul l-a
cadorisit cu iluzia speranţei, o grosolană minciună şi un afront dedicat
exclusiv umanităţii, singura existenţă care-şi permite luxul raţiunii.
În spatele pasiunilor mele imaginaţia-mi joacă festele reflex dobândite
din jocurile destinului. Acea imaginaţie care ne ajută să îi descoperim
pe ceilalţi, cu precădere să aflăm adevărul despre noi înşine. Niciodată
nu vom fi suficient de puternici şi curajoşi să ne asumăm defectele.
Festele imaginaţiei la finalul pasiunii se vor dovedi utile doar pentru
ascunderea lor, astfel încât doar subconştientul ne va rămâne fidel.
Subonştientul nu ştie să mintă cum noi ne-am educat a ne exprima
existenţa. Am aflat despre mine că toate pasiunile mele s-au dovedit a
fi necesare mie, nu dedicate semenilor. Mie mi-a fost de trebuniţă a mă
oferi complet. În consecinţă celuilat i-a rămas alternativa de a primi
cu titlul gratuit sufletul meu sau de a-mi refuza pasiunea. Ideea de
fericire găsită lângă alt suflet este rezultatul imaginaţiei mele, a
speranţelor mele. Superba compensaţie a imaginaţiei pasiunilor mele se
dovedeşte a fi speranţa unui alt început cu final superior eşecurilor
anterioare. Minciuna din anturajul pasiunilor mele se stinge cu minciuna
speranţei prin care aş deţine ceea ce nu voi avea niciodată. Un suflet
care ştie a primi ceea ce am de oferit, fără să implice consecinţe.
Suntem nefericiţi deţinând ambele minciuni şi ele ne domină existenţa.
Spre bucuria mea mai pot fi salvat de ele lâsându-le la mâna firii,
astfel anulându-se reciproc.
" Niciodată nu vom fi suficient de puternici şi curajoşi să ne asumăm defectele."
RăspundețiȘtergereSa stiti... ca pentru defectele noastre suntem iubiti, apoi pentru calitati. :)
Si as dori sa spun ceva in legatura cu descrierea dumneavoastra... Oamenii se schimba. Pot evolua, sau pot sa o ia pe celalalt drum. Asa ca... de ce nu o a doua sansa? :)
Iluziile sunt plăcute și necesare, dar pentru mine nu există. Cândva eram și eu sedus de iluzia faptului că aș putea fi iubit ptr defectele mele, dar m-am resemnat de timpuriu că-mi sunt tolerate.
RăspundețiȘtergereA doua șansă este un mit, de asemenea. Luați în calcul, rogu-vă, idea precedentului creat. Și până la urmă, mai devreme sau mai târziu, toți suntem datori cu o dezamăgire, fie ea oferită sau încasată. Aleg să fiu liber, departe de încasări și oferte. Trăim într-o lume mercantilă și de consum, dar eu sunt prea sărac sa mi-o permit.
Reverențe.
Puteti sa spuneti ca sunt copil. Dar mie nu imi pasa daca altii ma iubesc pentru defecte. Eu ii iubesc pe ceilalti pentru defecte.
RăspundețiȘtergereSi da, suntem datori cu cel putin o dezamagire, dar face parte din viata. Ori, mi se pare ca sunteti o persoana caruia ii place sa isi traiasca viata... asa ca... de ce sa evitati?
Nu sunt genul care să expun astfel de păreri, de genul ”ești un copil”. Fiecare are dreptul să-și ardă etapele când și cum poftește.
RăspundețiȘtergereÎntru adevăr, îmi place să-mi trăiesc viața, dar într-un mod excentric de personal, care nu are reflexie în cotidian sau societate. Este o trăire pur personală.
reverențe.