Scriitura mea se scrie
cu sânge. Spațiul virtual în care scriitura mea trăiește este unul septic. Nu
sunt molipsitor, sunt doar agresorul declarat al prostiei, nimicniciei,
neputinței și suficienței. Mă aplec din nou asupra scrisului. Mă simt precum un
proscris departe tot ce-i este drag. Lumea se mișcă și eu aparțin doar locului
incert în care mă aflu; un exil total inutil atâta vreme cât cuvântul poate
poposi oriunde .
Scriu pătruns de această șansă de “a fi”, oscilând între
gânduri și trăiri, iluzii și amintiri. Știu că gândurile se instalează prin
prioritatea afectului. Un gând poate ucide alte gânduri rezolvându-le sau poate
adânci incertitudinile, aprofundând gândurile neucise. Gândurile vii duc înspre
trăirile puternice, din ele vine și inspirația împlinirilor sau drama eșecului.
Nu există trăire care să nu fi avut ca pornire un gând de mai bine, un gând
pozitiv pentru sine.
Nu-mi sunt de trebuință
gândurile ascunse; tocmai din ele răsare năprasnicul iluziei. Sunt sursa nefericirilor
noastre, căci ele nasc aspirații ridicole, care nu țin decât de nevoi trupești
sau materiale. Sufletul trebuie lăsat să vorbească, să-și exprima durerea și
nevoia, atunci el poate primi sau va fi obligat să renunțe. Oricare dintre variante
ar fi de preferat minciunii. Nu există om care să nu mintă, să dețină vreun
secret, să ascundă ceva care-i va aduce rușinea publică. Putem simplifica totul folosind șansa
adevărului. Prin el ne descărcăm de angoase și curățăm antecamera păcatului,
ușurăm memoria de povara ițelor țesute prin minciună; cel mai important este că
primim adevărul înapoi ca răspuns și timpul care nu ne este niciodată suficient
se dilată pentru noi experiențe, noi trăiri.
Știu că uneori scriu
dintr-un doliu încrâncenat și cuvintele coboară-n bernă. Mi se reproșează
pesimismul. Nu există pesimism în mine, toate gândurile mele sunt îndreptate
spre ceea ce nu-mi este străin și trebuie împlinit, desăvârșit. Scriu despre
sacrificul uman, despre durere și suferinți firești. Pozitivismul și binele
învinge răul sunt doar miracole care trebuiesc povestite celor fără de speranță,
muribunzilor. Pragmaticii vor râde și anula cu argumente acest gen de povețe,
eu prefer să le experimentez. Recunosc, sunt unul dintre sclavii empiricului,
doar că trebuie să merite, să-mi dea ceva la schimb …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu