Prezentul
nu-mi este cu nimic de ajutor. Secunda care ar trebui să mă lepede de povara nimicului nu există. La începuturile acestui “a fi” strigam din puteri după toate ființele care îmi
petreceau destinul, căutând un punct de sprijin, de plecare înspre orice. Nu am
avut niciodată ca destinație durerea sau amărăciunea, dar m-au izbit violent cu
fiece gest altruist care mi s-a întâmplat a-l primi sau dărui. A dormi cu ochii
larg deschiși sau a privi viața cu ochi închiși mi-e totuna, căci numai paradoxurile
completează exilul conștiinței. În adâncurile tăcerilor mele trosnesc agoniile
și fiara ce zace în mine prinde contur; aș putea trăi devorând pasiunile sau
zvârcolirile din semeni, dacă aș știi că aduc clipa evadării din lagărul asumat
ca existență. Am știut că nimic nu e veșnic încă de la prima dojană
părintească, iar confirmarea a sosit odată cu prima iubire și primul orgasm;
tocmai de aceea am răbdarea clipei, iminenței ei. Clipa va aduce mântuirea și
un alt nou început. Mă întristează faptul că am uitat să număr, încă de
atunci când primisem a doua șansă …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu