O stare similară
unui iad abrupt îmi este tristețea. În real, astă tristețe nu este nimic
altceva decât acceptarea a ceea ce sunt. Nu contează dacă sunt mai curajos sau
nu, mai inițiat în cele ale durerii și amăgirilor, acum contează doar că sunt. Dincolo
de orice echivoc se întâmplă un purgatoriu, căci mi-s departe de orice
nefericire și mai ales de ceea ce îmi este străin, o oarecare fericire. Iad sau
rai, alb sau negru îmi este totuna doar pentru că lacrima nu se mai sprijină de
nimic; cade surd și se sparge de pământ nehrănindu-l. Sinceritatea trebuie să o
împart și cu mine, nu doar cu semenii și spun că încă din pântec mama mi-a numit
sora geamană Trisețea. Nu mă duce și nu mă cheamă nicăieri. Ne tolerăm reciproc
și ne asigurâm tacit acel echilibru numit supreviețuire fără compromisuri. Oare
de ce nu-mi este niciodată dor de ea!? Doar dacă îmi este alături în fiece
clipă ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu