joi, 28 noiembrie 2013

Sinele neprihănit


Socrate despre sinele propriu: "Ceva neatins de toate evenimentele vieții. Neatins nici chiar de memorie sau de modelul schimbător al preocupărilor care îl definesc pe individ. O scânteie eternă, separată de orice efemeritate".

Dacă aș fi contemporan lui Socrates l-aș ruga să definească sinele. Sine poate însemna conștiință, cuget liber, fire, înlăuntrul meu. Mai pot găsi câteva definții dar deja m-am plictisit numai documentându-mă. Mă îndoiesc sincer de răspunsul meditativ al filozofului grec. Nu există persoană care să nu fi simțit, sau măcar crezut, că a trăit iadul, că a trecut printr-o cumplită suferință. Cum poate sinele suporta nealterat o trăire dusă la paroxism? Orice dramă, cu precădere personală, ne influențeză, motivându-ne în plus să-i supraviețuim. Dezamăgirile sunt rezultatul unui trecut recent, tumultos. Memoria este mai prezentă decât starea de incertitudine care definește prezentul și până la atingerea indiferenței, a uitării,  totul se petrece într-o tăcută și apăsătoare solitudine. Amintirile blochează evoluția la orice nivel, iar suferința ca trăire va străbate ființa până în cele mai ascunse unghere. O putem simți în toți porii, în articulațiile decalcifiate, în poticnirea exprimării viscerale. În vârtejul format suferința pătrunde conștiința și ne definește acțiunile. Mă întreb cum poate supraviețui sinele unei astfel de încercări, când metaforic vorbind, totul se reduce la contopirea dintre flăcările iadului din tine și lacrimile care curg nestăpânit, iar între ele suntem noi cu sine cu tot? Scânteie eternă poate fi sinele, pentyru că rămâne viu. Mai mult decât atât, după astfel de experiențe sinele se călește și capătă rațiuni. Sinele nu se va dezice niciodată de noi, dar va separa afectul de rațiune și spirit. Îl vom regăsi la nevoie la intersecția ăstor trei structuri definitorii omului. Greu cu Socrate, dar și mai greu cu mine, atunci când argumentația suferă ...    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu