duminică, 3 noiembrie 2013

Obsesia

            
Foto by Henri Cartier-Bresson

           Se întâmplă de câţiva ani încoace să fiu măcinat de întrebarea “… de unde această obsesie de a aşeza oamenii în albia seacă a unui destin, doar privindu-i? Mi-e îndeajuns acest perfid joc al imaginaţiei pentru a trăi, pentru a-mi face loc în astă lume sustrăgându-mă evidenţei, înrobindu-mă aparenţelor?”. De când m-am dedicat picturii m-am amăgit că primesc acea iertare divină la care aspir într-o tăcere falsă. Această obsesie nu ar fi existat dacă în acea seară îmi stăpâneam singurătatea. Bătrânul peruan care privea intersecţia lumilor de pe le Pont de l'Europe” mi-a înţeles cel mai bine intenţia atunci când mi-am fixat obiectivul asupra profilului. Toată acea serenitate afişată s-a ascuns sub rictusul ridat al gurii, iar printr-un şuierat lingvistic stâlcit, cu dialect împrumutat din suburbiile Parisului meu drag cândva, mi-a urat să aparţin pe vecie sufletelor luate”. Niciunde pe bătrânul continent sau în fierbinta Africă nu am aflat astfel de încrâncenare şi respect pentru ceea ce eu definesc suflet. Ştiu că le-am luat celor desenaţi în negativele alb-negru un dram din ceea ce sunt, dar dramul acesta este nimic în comparaţie cu ceea ce suntem, noi, oamenii.

            Mă aflu într-un tren care, sper ca de obicei, mă duce cât mai departe de acel nicăieri de care nu mă pot debarasa. Acum un minut imortalizasem doi tineri seduşi de liniştea unui somn fără vise. Nu ştiu nimic despre ei, dar privindu-i realizez că cel puţin acum nimic nu se poate interpune îmbrăţişării lor. Un destin comun le-a frânt demult acele aspiraţii adolescentine, în care rutina era înlocuită de jocurile seducţiei. Îmi amintesc de nebunia frumoasă care-mi domina sangvinitatea; căutam în permanenţă să fiu definiţia elogiului adus vieţii. Tremuram în bucuria înfăptuirii fiecărui păcat în parte; fireşte, ca un bun catolic ce sunt,  acele păcate le-am încadrat mereu în acea categorie a celor uşoare, acceptate şi ulterior iertate. Aveam avântul şi avantajul sorgintei latine din care mă trag, seminţie pentru care nimic nu este imposibil şi căreia drama îi este foarte dragă atâta vreme cât din ea răzbate sălbăticia ludică a suferinţei. Mă uit la cuplul din avanposturile poziţiei mele şi liniştea lor mă revoltă. Lipsa de reacţie la gândurile mele mă dezrădăcinează de harul din mine. Nimic nu pot privi fără luciditate, caut în orice gest, privire sau rid acel ceva care să-l motiveze pe om pentru a-şi îndeplini destinul. Care destin?...

            Sunt măcinat de propria-mi neputinţă. Mă obsedează blestemul bătrânului peruan de pe “le Pont de l'Europe”. Acum trei seri una dintre amabilele gazde îmi traducea ”Blestemul” Mariei Tănase. “Cine iubeşte şi lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă ...”. Stranie cântare, dar şi mai stranie este plăcerea ce m-a răscolit căutând a înţelege blestemul; mai mult de atât doream cu asiduitate a mi-l asuma, a-l substitui blestemului bătrânului. Oare cei doi în adormirea lor, se tem de El? Se gândesc vreodată la jurămintele depuse dinaintea unui altar în care stau la dispoziţia neuitării toate dorinţele unei lumi ascunse vederii? Mi-i inchipui statui ai unei ruşini viitoare, aferentă neîmplinirii jurămintelor. Ce este omul mai mult decât un prădător dominat de instinctul supravieţurii? Avem în gena comună nevoia dominării, procreerii şi mai puţin inteligenţa creaţiei. Aceasta din urmă trebuie crescută, cultivată şi spre disperarea neştiută a noastră preţuită cu sacrificii. De ce nu pot afla în aceşti tineri simplitatea bunului gust şi a decenţei? De ce îmi este de trebuinţă a îngropa frumosul în supliciul unui martiriu existenţial? Sunt robul acestui blestem! Tot ceea ce am fotografiat de atunci a fost descarnat şi disecat până la atingerea fierei. Mâ gândesc că nimic nu este gratuit şi că acest har al meu trebuie compensat prin nefericirea de a fi om. Mă ţine în viaţă doar faptul că se va întâmpla cândva, cumva, să fiu salvat. Mă privesc în fiece moment de cumpănă în oglinda sufletului meu şi mi-e milă de mine. Ar trebui să găsesc cândva, undeva, curajul de a mă fotografia, căci un autoportret nu poate dezvălui decât insuficienţa unui om încarcerat în vidul propriului suflet. Blestemul Mariei Tănase îl aflu mai degrabă în autoportretul ciuntit al lui Van Gogh, sau în misiunea Freudiană “Orice creator ne face capabili să profităm de acum de propriile noastre fantasme, fără reproş şi fără ruşine”, decât în idila adormită a celor doi tineri.

            Iertaţi-mă tineri senini! În orice se poate afla frumosul, chiar şi în acest tren al aceluiaşi “nicăieri”…  

                        România, într-un tren numit “nicăieri”, o noapte oarecare din vara lui ‘75
(filă de jurnal)

Un comentariu:

  1. > ZIUA ZIUA!
    >
    > Aveți nevoie de personal și de afaceri sau de finanțare
    > Investiții, fără stres și aprobare rapidă? Daca da,
    > Contactați-ne astăzi pentru că vă oferim
    > Împrumut la o rată a dobânzii care se ridică la 2%.
    > Finanțele noastre sunt garantate și sigure. Client fericire
    > Suntem puterea noastră. Un împrumut de 5.000 $ - 1.000.000.000 $, USD Euro și Pounds, disponibil acum
    > Aceasta este o afacere, Personal, Casa, Călătorii și
       Împrumuturile studenților etc.
    > Părțile interesate trebuie să mă contacteze prin e-mail pentru mai multe informații:
    > E-mail: georgelucy007@gmail.com
    >
    > Completați formularul de cerere de mai jos:
    > DETALII DE APLICARE
    > Numele solicitantului: _________
    > Sex: _________
    > Adresă de contact: ________
    > Țară: _______
    > Suma necesară ca împrumut: _________
    > Durata împrumutului: ________
    > Scopul împrumutului: _________
    > Telefonul mobil: ______
    > Numele: ______
    > Ocupația: ______
    > E-mail de contact: __________
    > Nu ați solicitat niciodată un împrumut? _______
    > ============================
    > Așteptăm imediat răspunsul dvs. urgent.
    > Salutări

    RăspundețiȘtergere