Bluesul este singurul gen muzical în care tristețea nu-și
află locul. Este doar trăire. Orice durere sau neîmplinire curge în acordurile
chitării și pianului spre vidul care separă beatitudinea de durere, părăsind-o
pe cea din urmă. Un blues bun merge cu o
femeie bună. În acest caz o femeie bună nu înseamnă un suflet care te
înțelege și te adoptă, care te iartă de orice păcat și îți este fidelă urmându-te
până și-n iad. Nu este nici femeia ruptă din coperțile revistelor glosy sau
coborâte de pe podiumul vreunui concurs de frumusețe. Nu este nici perfecțiunea.
O femeie bună este aceea care respiră și expiră bluesul. Nuditatea ei are sclipirile
cobaltului unui grup statuar, iar trupu-i emană aroma coniacului vechi și
parfumul unei țigări de foi înmuiată în cireșe. Nu-ți vorbește niciodată despre
iubire și nici nu se mulțumește a ți-o arăta, ea ți se zvârcolește în brațe împărtășind-o.
Se luptă cu demonii multiplelor orgasme și-ți curge prin vene. Îți absoarbe
sangvinitatea și viul din buze, te stoarce de orice iluzie a rațiunii. Ea nu-ți
va spune “trăiește!
trăiește! trăiește!”, e mai mult decât simplu să o
facă. Spiritul ei te va încolăci precum un șarpe și dacă nu scapi din
strânsoare implicându-te ea va ști să devină în acele momente, amantul care tu
nu vei putea fi niciodată. Ea nu are niciodată nevoie să ierte pentru că tu oricât
vei păcătui, nu i-ai greșit suficient. Pentru ea poți fi zeu sau păgân, Sahară
sau Siberie, arșiță sau lacrimi, totul sau nimic. Ea poate iubi cum doar poeții
o știu face în poeme și te va arde inchizitoriu până la eradicare. Nouă ne
rămâne doar alegerea; să murim striviți sub alintul unui blues bun sau să ne
ratăm definitiv. Cum moartea este o certitudine nicidecum o opțiune, alegerea
mea este să cedez sublimului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu