Să-mi
arunc hainele de pe mine, să umblu despuiat prin marea de gânduri și
conștiințe, apoi să mă învelesc cu depravarea semenilor ca un pustnic cu umbra
pământului. Să plâng cu lacrimi stoarse din pietre, reînviind astfel toate
spiritele lumii apuse, ceea ce facem oricum prin rostire, pomenindu-le numele
prin luări aminte din acțiunile lor sau parafrazându-i. Să-mi fie frig, să
mă întind pe covorul frunzișului aceleiași reci toamne, tu să-mi vorbești despre
iertarea și dăruirea Dumnezeului tău. În mine să erupă neputința
umanității precum un cancer în metastază și tu să-mi vorbești de iubire. Să
privesc la gloria împreunării tale cu toți care-ți sunt de-o seamă în gândire,
rațiune și simțire, iar în același timp amanții tăi să-mi încingă rugul. Să
ating un ultim și tardiv extaz, cutremurat de nerăbdarea întâlnirii cu
Dumnezeul meu. Suspinul cărnii mele va mișca identic clopotele
iadului și raiului aflate în așteptarea conștiinței. Din fericire, muțenia
conștiinței mele este pietrificată și nici o lacrimă curgând din piatră seacă
sau din sufletul Dumnezeului nostru, n-o va eroda. Cuvântul doar
mai mișcă ceva, iar trecerea mea prin lume va fi salutată cândva precum o rană
cicatrizată-n legile firii. Și vă reproșez Doamne, ție iubito și vouă
semenilor: “Câtă irosire!”.
M-am
născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu