Viaţa mea!?... o rutină nenorocită. Aceiaşi oameni, aceleaşi erori, identice minciuni şi scuze, dimensiunea grotescă a lipsei totală de imaginaţie la orice nivel: afectiv, raţional, spiritual. Nici furia, nici dispreţul nu mă ajută în cotidian. Imensă resemnare găsesc în chipul contemporan, iar neputinţa a devenit un reflex necondiţionat la provocările vieţii. Un singur punct de echilibru pentru mine, în toată această resemnare, familia. Nu acea familie pe care spun bătrânii „ţi-o dă Dumnezeu”, vorbesc de acea familie pe care am primit-o prin ceea ce am crescut în mine. Oricât aş schimba măştile dinaintea chipurilor rutina mă urmăreşte, cu aceleaşi fapte vorbite şi neîmplinite mă-ntâmpină semenii. Trăiesc un déjà vu perpetuu. Viaţa mea este o patetică tentativă de evadare dintr-un sens giratoriu! Moartea!?...
*
... de foarte multe ori m-am gândit la moarte ca la un tărâm exploatat subţire chiar şi de editurile Divinităţii. Niciodată nu am simţit frică dinaintea ei ori vreo temere. Mi-este la fel de egal subiectul ca şi miracolul naşterii, deoarece este singura certitutinde primită la pachet cu darul vieţii. Am văzut oameni murind, apropiaţi sau străini. Indiferent de apartenenţa lor la fiinţa mea nu am simţit nimic, nici măcar regretul de a nu-i mai ştii. Regretul ne este util numai pentru ce este viu, doar astfel mai putem îndrepta ceva. Deunăzi am asistat la un parastas de 40 de zile, aşa numita părăsire terestră a sufletului, pentru întâlnirea cu El. Dacă atunci la groapă tina cimitirului era sărată şi-ndoită cu lacrimi, acum nimeni nu plângea. Pe toate chipurile o singură trăire: absenţa din noi, nu a celui plecat, ci a noastră. În copilărie am desenat în imaginaţie sute de scenarii în care mă-ntâlneam cu moartea. Dar astfel am aflat că de la erou la ridicol ţi-ajunge o zvârcolire a pleoapei. Când ţi-e frică de moarte ţi-e frică şi de viaţă. Când viaţa nu-ţi mai spune nimic, moartea nu te mai poate surprinde. Dintr-un sens giratoriu poţi ieşi numai când vine Dumnezeu din stânga, din casa cu patru camere, cea a inimii. Când eşti numai suflet şi Dumnezeu a ieşit din tine nu-ţi mai rămâne decât rutina sensului giratoriu. În rutină, obsedat de evadare, mă gândesc că … moartea este neacordarea de prioritate, când din stânga vine Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu