Nu ştiu nimic despre îngeri.
Dar ştiu atâtea despre absurd şi tot ce este de trebuinţă pentru a-l păstra viu în mine. Nu este nimic deosebit în a trăi la limită, dacă nu deţi cultul absurdului. Pentru a atinge acele limite care permit simbioza afectului şi raţiunii este imperios necesar a-ţi însuşi ideea renunţării. Simplu trăiesc numai cei care se tem. Căci, nu este simplu a renunţa la ceea ce eşti sau ceea ce semenii cred că eşti pentru a te defini.
Nu este la îndemâna celui ce trăieşte simplu renunţarea la sine, căutarea de motivaţii nefireşti pentru a supravieţui, identificarea cu absolutul prin perpetuarea suferinţei. Odată împlinite toate acestea, astă lume m-a catalogat ca fiind absurd, înţelegând prin acest absurd doar diferenţa evidentă dintre sistemele de gândire şi percepţie. Absurdul ţi se întâmplă atunci când nu afli soluţii pentru a supravieţui zilei de astăzi, mai mult decât atât, a te oferi incertitudinilor zilei de mâine. Nu există concepte care să încadreze şi definească propria-ţi suferinţă sau a-i oferi acesteia o finalitate care să te izbăvească. Renunţarea la sine este totuna cu golirea de sine. Devi atât de uşor încât pluteşti deasupra ta şi a ceea ce înconjoară. Te vezi ruină şi atunci tot ce rămâne la nivelul ţărânei din care am fost concepuţi prin Geneză îţi apare ca fiind nimicul. Traversând absurdul în cele din urmă vei atinge cerul, ezotericul refugiu al îngerilor.
Nu ştiu nimic despre îngeri. Am citit despre îngeri, am auzit vorbindu-se de ei, dar nu i-am întâlnit niciodată. Ştiu doar că locuiesc în vecinătatea absurdului. Dar până la a simţi atingerea lor, nu mi-a rămas decât aprofundarea absurdului, delectarea prin incertitudini, adulmecarea lipsurilor şi renunţarea, uneori tardivă, la ele. Din absurd, odată atins, nu există cale de evadare. Rătăcirea prin absurd şi trăirile la limită sunt identice rătăcirii în neant. Căci ce poţi afla între cer şi pământ, între eter şi nimic, decât neantul? În nimic nu mă pot întoarce şi sunt mai îndepărtat de braţele îngerilor decât de nimic. Nu-mi rămâne decât să rătăcesc ...
Descriem nimicul, până la senzaţia că ne contopim cu el, deşi, chiar nimic fiind, nu putem să-i dăm o definiţie deplină. Aşa mă simt acum citindu-te, nu pot să definesc satrea care mi-o produce acest articol...
RăspundețiȘtergereP.S. ai grijă la tastare, ai două greşeli unde trebuia să foloseşti doi "i".
@Domnului profesor
RăspundețiȘtergereDistinse domn, vă încredințez personal că nu caut a defini ceva intangibil, mai precis palpabil, aici este vorba doar despre trăire. Cât despre ... să numesc această stare a dumneavoastră ca stare de incertitudine, este natural să căutăm un răspuns atunci când nu-l avem. Este o reacție a firescului dinaintea incertului.
PS: Tot ce se poate să fi uitat eu gramatica învățată acum 26 de ani, dar eratele nominalizate de d-voastră îmi scapă.
Mulțumesc de trecere, lectură și mesaj.
Reverențe.
parsiv e absurdul acesta fara solutii, fara alegeri, desi, despre alegeri, se spune ca ele exista intotdeauna.
RăspundețiȘtergeredar frica, nu e la fel ca vointa, e o forta care mistuie inauntru, dar se trage de-afara, desi depinde... oare chiar se poate trai si in lipsa de teama?
cand ratacirile ma prea imping in absurd, incerc sa merg o vreme pe caile pe care le stiiu cel mai bine. poate fi o regasire si-n asta.
Ecaterina,
RăspundețiȘtergereabsurdul își/îți permite să fie oricum, tocmai de aceea este absurd. :) cât despre alegeri, există sau nu, din nefericire vă spun că alegerile noastre sunt de la cele mai neghioabe înspre cele potrivite spre final. ce ar mai fi de remediat!?
hm ... frica, bun sentiment. atât timp cât el (sentimentul) există și te petrece ai certitudinea că ești viu.
cu o rătăcirie toți suntem datori. singura rătăcire care te împinge cu certitudine în absurd este acea rătăcire involuntară, care nu îți este la îndemână; mă refer aici la rătăcirea ca urmare a morții, când este absurd să mai crezi sau să speri în ceva. ca o curiozitate la care nu doresc neaparat să răspundeți, oare după această rătăcire și cădere/abandonare în absurd cum vă puteți întoarce la căile cunoscute!? of! rogu-vă, mai bine nu-mi răspundeți.
reverențe.
la asta nu raspund, ca nici nu am cum. ma refeream insa la ratacirile simple, care nu-s nici nelumesti, nici absurde si nici definitive.
RăspundețiȘtergerecat suntem vii, trecem si de ele cumva, iar atunci dam de cai cunoscute.
dincolo de exceptii, desigur.
RăspundețiȘtergere