miercuri, 17 august 2011

Nu știu să trăiesc simplu


Dacă aș fi întrebat cum mi-aș descrie viața, privind mai atent spre trecut nu aș putea spune mai mult decât anostă. Nu știu a minții ca majoritatea semenilor și nici nu am suficientă aplecare pentru a-mi pigmenta puținele întâmplări care m-au sustras anonimatului. Aș putea declara o tinerețe aparent zbuciumată prin niscavai acte de bravură, două-trei ieșiri în decor cu iz de filantropie, și vreo două suferințe atinse de lirismul specific dobitocilor tributari consecvenței, ăste toate complet inutile. Căci împerecherea în ființă a lirismului cu suferința nu este ceva neobișnuit, dar a-i da acestuia liber la exprimare îmi pare cea mai stupidă angoasă a afectului.



*
În ultimul an am supraviețuit datorită unei inerții vegetale a rațiunii, golit de orice expresie, simțire, într-o deplină și autoimpusă abstinență a normalității, mai precis a ceea ce înțelege umanitatea prin normalitate. Refuzând această așa zisă normalitate, categoric că am refuzat și ceea ce o alimentează, respectiv semenii. Nimic din ceea ce am devenit nu-mi permite angrenarea în războaiele de gherila care își revarsă în juru-mi toata ura și neputința adunate în cei disperați de singurătate. Căci pe cei care-i știu de o viață scurgându-se abil printre noroaiele propriilor destine i-am văzut cum au ajuns să umble haotic, precum cei decapitați din diferite mofturi divine. Și-au pierdut odata cu rațiunea și sufletul, ultima brumă de decență și aceasta provenită din genetica religiozitate. Am convingerea că mai aproape de Dumnezeu sunt lacrimile celor din cazinouri decât a celor care stau în strane sau îngenunchiați dinaintea altarelor. Absolut nimic nu mă convinge de ceea ce îi este de trebuință sufletului, doar muzica mai poate salva ceva din sfințenia ființei, dar din nefericire este doar o amânare a ruinării totale a ființei, calea sigură spre fatalitate. Am învățat să mint la fel de bine ca în orice carte sfântă, știu a citi și înțelege ceea ce au uitat cu intenție toți nefericiții profeți, dar din acestea nimic nu-mi este de folosință, nici măcar în pragul unei disperări. Nu mai cred în nimic, nici măcar în propria-mi ființă cu rațiunile și trăirile ei.
*
În acest ultim an am avut varii prieteni ascunși printre rândurile tipărite ale unor cărți care nu-mi revelau nimic, nici măcar nu-mi potoleau setea de absolut. Jardin spunea că biblioteca personală îți dezvăluie vârsta; cu toate acestea nu mă simt nicidecum in apropierea vreunei etăți ori a ceva viu. În mine curge un râu negru precum Tibrul suprapopulat de cadavrele borgienilor. Nu sunt mai mort decât Tolstoi, nici mai obidit decât Dostoievski și nici măcar excitat precum Brukner.
*
Simplitatea îmi sugrumă laringele secătuit la fiecare evadare din refugiu. O întâlnesc în fiecare ființă care îmi încurcă mersul agitat de inevitabila cătare a câtorva priviri rătăcite, provenite din cumplita neînțelegere a sinapselor vreunui profan. Probabil dintr-o rutină nenorocită străbat același drum, mereu deviat scurt spre stânga sau dreapta. Nu există nici o linie dreaptă, de parcă rațiunea se încăpățânează să-mi demonstreze că orice destin poate fi trăit și ireversibil. Poate că Dumnezeu dorește să îmi asum moartea și nașterea ca fiindu-i la îndemână, iar eu în cele din urmă să accept că sunt rezultatul inefabil al unui scurtcircuit petrecut cândva, undeva în Univers.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu