Sub nici o formă nu-mi pot evita trecutul. Orice formă de organizare a memoriei aş alege nu reuşesc a evita rutina empiricului. Sufletul meu este o frescă sub continul asediu al penelului vieţii. Chipurile care mi-au petrecut destinul capătă desluşite contururi şi măştile se aşează tăcute pe gesturile mele. Inevitabilul constă în apartenenţa mea la umanitate şi erorile ei. Reuşitele semenilor m-au transformat într-un laş; nimeni nu are nevoie de prieteni când se află în glorie decât pentru a-şi personaliza victoriile mărunte. Viaţa începea pentru mine doar după decăderea din glorie.
Atunci încep regretele să-şi intre în drepturi, măcinându-mi complet integritatea aroganţei dobândite prin absurdul utopicei superiorităţi. Niciodată în glorie nu vom fi capabili de amintirea acelei existenţe în nenorocire, atunci când viaţa conţinea doar valenţele luptei pentru supravieţuire. Toate lacrimile şi regretele mele nu-mi pot eradica blestemele la care mi-am supus afectul. Între laşitate şi glorie o să aleg întotdeauna carcera amintirilor, locul unde sunt viu, unde se păstrează nealterată părerea lui Dumnezeu despre mine. Of! Cât le pot iubi pe toate uitate de Tine în lumea mea şi cât mă dor amintirile ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu