Plagiindu-ne viaţa

Mărunt! Sincopic! Tragic! Hilar! Demiurgic! Revelator! ... Aş putea continua astfel la nesfârşit şi totul ar fi inutil pentru a descrie ciclicul ludic al vieţii. Totul se reduce la trăire, la acceptare, finalmente la resemnare. Trăim repetitiv, la alte repere, fiecare experienţă care ne marchează destinul. Nici o eroare anterioară nu seamană cu alta. Nici o eroare anterioară nu ne precede revelaţia abisului. Insistăm dement în aceeaşi eroare fără a putea justifica întrucâtva acţiunile noastre. Primul şi ultimul gând mă duce la ideea de speranţă. Trei alternative pot exista în cazul de faţă: speranţa că nu vom eşua, speranţa că vom îndrepta eroarea anterioară sau cea mai suportabilă idee, speranţa că vom rata mai puţin decât în situaţia anterioară. Sentimentul de déjà-vu ne trădează acţiunile prin reticenţa evidentă. Nu găsesc nici un argument logic care să-mi determine aceste întoarceri în timp. Sunt complet lipsit de apărare în faţa acestei nevoi de atrofiere a afectului, de anulare a raţiunii.
Suntem ca un Lazăr ridicol, lipsit de credinţă şi totuşi viu. În arterele noastre curge nevoia de moarte dar noi luptăm inconştient pentru viaţă. Unde să aflăm răspunsurile decât în ratările noastre şi cum putem să credem în veridicitatea lor decât repetându-le la nesfârşit!? Tot acest déjà-vu înfăptuit mă duce cu gândul la dispariţia fenicienilor, tributari neputinţei dinaintea resemnării. Paradoxul din noi, pricinuit de replica raţiunii ne forţează limitarea destinului şi existenţa ciclică, din păcate ireversibilă. Toate aceste ratări uitate între alte repere îmi conferă un dispreţ demn de mine, de semenii care-şi plagiază viaţa.
*
Nietzsche afirmă: „suntem adesea judecaţi pentru virtuţile noastre”. Îmi place cinismul său, dar insuficient pentru a-l aproba întru totul, dar trebuie să accept, să mă resemnez, acolo unde are dreptate. Îmi rămâne doar întrebarea sau rugămintea absurdă de a-mi releva definiţia virtuţii. Doar contemporanii mi-ar putea răspunde, dar cum îi simt capabili doar de defăimare voi continua să insist asupra perturbării umanităţii prin monolog. Cei capabili de defăimare sunt majoritari şi respectând regimul de turmă îi vor ataca mereu pe cei puternici doar în haită. Singurătatea ne este caracteristică numai în gânduri, are corespondent în laşitate, în lipsa de reacţie făţişă dinaintea celui plin de raţiuni, de argumente. Suntem setaţi genetic pentru a rata. Cei înzestraţi cu raţiune şi suficientul dram de demenţă care să-i alunge din turmă, refuză cu încăpăţânare să capituleze dinaintea ratării, ratare care culminează prin refugiul în credinţă, ca ultimă raţiune existenţială, o rămăşiţă patetică a ceea ce a existat cândva ca şi instinct de conservare. Fără instincte devenim o victimă certă a vieţii, a rutinei ei. Oprindu-ne evoluţia, singura soluţie de a ieşi din rutină este repetiţia prin empiric, acelaşi plagiat, aceleaşi ratări. Abisul este doar mai adânc şi ecoul tot mai stins …