Adeseori mă oblig să nu rămân indiferent provocărilor vieţii. Această sforţare interioară nu are nici un mecanism argumentat de raţiune sau afect, de fiece dată s-a dovedit a fi o reacţie chimică prin care îmi regăsesc neutralitatea în conflictele mele cu indiferenţa umanităţii, o stare naturală a cotidianului. Mi-a fost absolut necesar acea perioada lungă de trăiri absurde, de zvârcoliri atroce ale afectului pentru a primi resemnat doza de bestialitate prin care lumea şi-a răzbunat incapacitatea de a-mi înţelege geniul.
Sunt un nomad al sufletelor semenilor, pentru că mi-am permis ceea ce umanitatea îşi refuză cu o laşă generozitate, libertatea totală. Vorbesc aici de acea libertate de a gândi, a spune, a face, în cele din urmă, libertatea de a fi. Nu mi-am fixat rădăcinile într-un anume loc nereuşindu-mi a mă simţi undeva acasă. Nici în mine nu simt că aş locui devreme ce stărui în incertitudinile ivite din căutările sensului vieţii. Tot ceea ce este frumos îmi repugnă fiindcă naturaleţea prin care natura şi Dumnezeu a zămislit frumosul frizează logica creaţiei. Tot ceea ce percem a fi frumos trebuie obligatoriu să fie însoţit de drame, să ascundă o istorie care ne revoltă sufletul. Această revoltă ne ascute sensibilitatea, ne crează acea starea a iubirii, în fapt final dovedindu-se o dependenţă de nenorocire, astfel încât nimic din ceea ce este frumos nu poate atinge sublimul fără sacrificiile sufleteşti. Observ acea dependenţă a umanităţii pentru dramele semenilor. Numai astfel ne putem raporta la semeni, comparându-ne nenorocirile şi nefericirile. Anturajul fiecăruia trebuie să conţină aceaşi doză de fatalitate, de demenţă, de neputinţă, de frica dinaintea vieţii sau morţii. Fără acest echilibru mincinos nu există corespondentul prieteniei, sau argumentul atracţiei contrastelor. Suntem un amalgam de paradoxuri, incapabili de o defeniţie a ceea ce suntem. Autenticitatea se verifică doar prin spasmele afectului şi limitele propriilor raţiuni existenţiale, restul este poveste, ficţiunea aferentă evoluţiei. La ce-mi sunt de folosinţă toate acestea, cu precădere a le cunoaşte, când singurul răspuns capabil să-mi satisfacă nevoia de echilibru este agonia neputinţelor mele? Tortura neliniştilor, zvârcolirilor mele, se datorează bolnavilor de indiferenţă pe care îi suport zilnic. Cel mai greu îmi este a mă suporta pe mine, a-mi suporta indiferenţa cu care mi-am intoxicat fiinţa. Va veni şi vremea când vă voi lăsa prin testamentul cuvintelor, propriul tratat de descompunere ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu