marți, 16 august 2011

Când nimeni nu te-ascultă!

confesionar hibrid cu audiență directă!

Este o iluzie, speranţa că există cineva care să te asculte, să îţi audă ţipetele din tine. Aş putea înşira o multitudine de motive pentru care nu se merită a te face auzit, dar dacă aş împlini această idee, acest exerciţiu de sinceritate nu ar fi posibil. Recunoaşterea tăcerilor tale în mod public echivalează cu un atentat îndreptat asupra conştiinţei tale. Totul pleacă din noi înşine. Dacă avem puterea de a accepta că suntem lipsiţi de sinceritate faţa de noi înşine şi devenim capabili de a ne dedica zilnic unui astfel de exerciţiu, am avea parte de preludiul purificării. Recunoaşterea porneşte de la acceptul că niciodată cel de lângă tine, oricât de însemnat ai fi pentru el, nu este dispus să îţi acorde acea atenţie după care normalitatea tânjeşte. Absolut nimeni nu este dispus să se aplece asupra durerilor sau bucuriilor tale, pentru că acelaşi nimeni nu întruneşte condiţiile unui echilibru perfect care să-i permite un moment de rătăcire în labirintul condiţiei tale umane de moment. A ştii să asculţi este o calitate interzisă muritorilor, pe când a te preface că asculţi ne este la îndemână, chiar dacă echivalează cu păcatul minciunii. Dacă îi reuşeşte conştiinţei asumarea păcatului, atunci te mai poţi salva.
*

Sub asediul exerciţiului de sinceritate vei afla despre tine şi bunul tău simţ, acel bun simţ care te va obliga ulterior să nu încarci memoria şi conştiinţa semenilor cu defulări retorice, inutile mai ales ţie. Dar a fi cu tine, în tine, a-ţi scutura tenebrele raţiunii pentru a le îmbina cu cele ale afectului, îţi va oferi acea lucidititate prin care te vei diferenţia de semeni, care îţi eredică mediocritatea, chiar cu riscurile condamnării la singurătate. Ce te poate împlini mai mult decât reuşita de a extrage frumosul din esteticul umanităţii, sau grotescul din periferia ei? A-ţi reuşi ipotetica situaţie de a-i asculta pe semeni, nu este realizabilă decât după ducerea la împlinire a propriului proces de purificare. Suntem mult prea departe de purificare pentru că suntem multe prea departe de noi. Afirmam deunăzi că Dumnezeu nu ştie să ţipe (”Înnebunesc în mine”). Retoric, mă întreb, dacă El nu se ştie face auzit, mie sau ţie la ce ne foloseşte!?

3 comentarii:

  1. Asist de ceva vreme la zbaterea aceasta pe care v-aţi asumat curajul s-o faceţi publică, explicitând-o, disecând-o, şi mă întreb dacă veţi ajunge de unul singur la purificarea la care nădăjduiţi.
    Cât despre Dumnezeu, cui aparţine, oare, responsabilitatea dialogului? E dator El să se facă auzit sau "cine are urechi de auzit" e dator să audă? :D

    RăspundețiȘtergere
  2. @arcadia
    Doamnă,
    pentru mine ideea de normalitate, respectiv introspecția, este ceea ce d-voastră numiți curaj. Foaie verde! Nu trebuie curaj pentru nimic, decât dacă am fost crescuți în minciună și frică de lumină. Adevărul este cel mai la îndemâna oricui, întotdeauna, iar eu îl prefer în starea lui brută, naturală, indiferent de consecințe, care trebuie specificat, le suportă mai abitir cei care le iscă, decât cel care uzitează de adevăr.
    Apoi, trebuie să fac o remarcă. Pentru a evita un răspuns eronat iau în calcul două variante vis-a-vis de întrebarea d-voastră ”daca veți ajunge de unul singur ...”. Ajutat de de semeni sau Divinitate!? Nu cunosc pe nimeni capabil să ducă alături de mine aceste zvârcoliri și nici nu doresc a împovăra pe cineva, nici măcar cu nimicul pe care l-au acceptat necondiționat și-l cară stigmatizat pe linia generațiilor individuale. Divinitatea!? Nu mă poate ajuta mai mult decât o pot face eu, cel puțin aici. Consider că exact ceea ce a avut de făcut sau ceea ce și-a propus vis-a-vis de mine s-a cam înfăptuit, deci nu-i rămâne decât să aibe răbdare cu mine. Astfel am ajuns și la ultima idee, cea legată de responsabilitatea dialogului ...
    Conform principiilor personale despre viață și toate anexele ei, din punctul meu de vedere orice acțiune în care sunt implicat mă face direct responsabil de evenimente, cauze și efect. Dacă o fi cum scrie în Scriptură, că El a creat lumea, nu este responsabilitatea Lui, astă lume și mersul natural și nenatural al vieții? Povestea asta cu Liberul Arbitru mă cam intrigă și-mi pare cam o povestioara de popă ostenit. Dacă vorbim de dialog, în ideea că dialogul presupune cel puțin două persoane, clar că responsabilitatea este a ambelor părți implicate. Dacă vorbim de Dumnezeu ca parte a dialogului, deja vorbim de monolog, ceea ce certifică faptul că responsabilitatea cade în seama celui slab, celui care are nevoie de protecție, de călăuzire. Dator să audă ar fi El, sau cel care monologhează este dator să își asculte rațiunea. Aici vă las pe d-voastră să alegeți.
    Sper ca răspunsul meu să fie cel puțin satisfăcător.
    Mulțumesc de trecere, lectură și mai ales pentru răbdarea cu care spuneți că mă urmăriți.
    Reverență.

    RăspundețiȘtergere
  3. Tragismul domniei voastre este copleşitor. La fel şi răspunsul. :D

    RăspundețiȘtergere