(VI)

Tot ce a însemnat pentru mine cândva iluzie s-a dovedit a fi suma dezamăgirilor suportabile afectului, refuzate raţiunii. Aritmetica existenţei mele mă expune permanent acelei inegalităţi dintre ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la mine şi ceea ce am de oferit. Amândoi atingem infinitul, doar că la mine persistă minusul. Introspecţia mă fereşte de umilinţă, dar în cazul Lui, orice greşeală ar fi făcut prin creaţie totul se acumulează, tristeţi, raţiuni, suflete. Orice acumulare a Lui îmi aminteşte cât de bine îmi este în singurătate.
*
Orice gest de înăbuşire a iubirii este un reflex al dispreţului dinaintea vieţii. Teama de a fi refuzaţi sau cea adiacenta pierderii ulterioare a dăruirii devine atât de insuportabilă încât devine de-a dreptul încântător sa te minţi că nimic nu-ţi este de trebuinţă. Este mult mai simplu sa-ţi jigneşti existenţa abandonându-te în ardoarea credinţei în El. Nu-ţi mai rămâne decât abandonul dinaintea rugilor şi indiferenţa faţă de păcat!
*

Contemplaţia în propriile tăceri o regăsesc în fiecare refugiat din curtea vreunei mănăstiri. Atâta platitudine zace în tăcerile lui încât îmi vine să chinui cuvântul până la deformarea expresiei. Tăcerile nu ucid cuvântul, ele ucid raţiunea şi nevoia ei habotnică de a dialoga cu afectul. Prefer ospiciul unde pot urla fără să fiu băgat în seamă în detrimentul muţeniei genunchilor tociţi. Nu mai este nici un secret că orice existenţă aş alege, aceeaşi finalitate m-ar ajunge.
*
Nopţile mă ascund acestei lumi. Târziu am aflat că mă ascund şi mie. Mult prea târziu, astfel încât soarele mi-a uitat umbra.
*
Atâta complexitate zace în paradoxurile vieţii, încât raţiunea mea a ajuns să se prezinte în zdrenţe dinaintea acestei lumi. Caritatea semenilor numai salvează demult suflete; dimpotrivă, peteceşte umilinţa, în calitatea ei de rămăşiţa a raţiunii.