Sunt
tot mai aproape de paralizia completă a fiinţei. Semenii mă copleşesc
cu ignoranţa lor. O merit deplin! Tributar principiului “ochi pentru
ochi” primesc la rându-mi ce am avut de oferit. Sunt trist pentru că
ignoranţa lor nu mă întristează. Primul simptom al paraliziei a fost
aprofundarea tratatului pentru indiferenţă. Şi cum “Liberul Arbitru”
este ocupat doar cu cuantificarea eşecurilor personale, viaţa şi-a luat
liber din mine. Nu mai am parte de nici o revelaţie, nici o fantomă a
trecutului nu pare interesată să mă petreacă.
Cu certitudine port la
vedere stigmatul unei agonii indescifrabile. Devoratoare de drame
impersonale, umanitatea îşi pavează destinul cu lacrimi oarbe, cu vorbe
nerostite vreodată. Ce neghiobie fac unii când numesc asta iertare prin
iubire. Impardonabil îmi pare că ei chiar cred în astfel de tratate de
existenţă. Singura scuză viabilă atribuită propriei neputinţe ar fi că
Dumnezeu mi-a iertat abandonul. A impus tuturor ce mie mi-a refuzat.
Rutina. El nu face trocuri şi nici compromisuri, ni le-a lăsat nouă. Mie
mi-a luat tot lăsându-mă mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu