Am încercat toate substitutele care pot fi atribuite uitării. Am apelat la orice atrocitate sau blândeţe menită să-mi umple vidul din mine; o irosire atemporală, o tentativă patetică a suspendării mele din propria-mi istorie. Ce suntem, mai mult decât o epistolă nescrisă, inaccesibilă contemporaneităţii!? Pendulând între ratări şi inexplicabilele beatitudini, rezultat al unor palide reuşite, ne îndreptăm spre aceeaşi finalitate fără drept de recurs. Dinaintea morţii suntem toţi egali; tot geniul de care am dat dovadă în evitarea sau atingerea destinului este nul. De atâtea ori am murit în mine, încât iminenta apropiere a neantului îmi aduce a izbăvire, îmi conferă o linişte revelatoare, dominantă dinaintea zvârcolirilor mele. Ocupaţia de bază mi-a devenit rutina înmormântărilor mele. Îmbălsămarea suferinţilor noastre este veridică numai prin uitare, care îşi va însuşi întotdeauna chipul ultimei ratări. În fiecare dintre noi zace un muzeu al suferinţei. În mine, inerentă este muzica lui Bach, reînnoirea colecţiei de portrete şi solitudinea în vizită. Astfel îmi reuşeşte a mă verifica de existenţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu