Nu regret nimic

Nu mă pot trata nicidecum de mine. Îmi este clar că tot ceea ce sunt este suma ridicolului şi sublimului de care am avut parte. Tot ceea ce a însemnat interacţiune a lăsat urme evidente în ceea ce umanitatea numeşte evoluţie. Ceea ce suntem nu se datorează vreunui câştig interpretat ca maturizare ci mai degrabă a tot ceea ce se identifică cu renunţare. Gândiţi-vă la ideea de sacrificiu.
Ni s-a întipărit ideea sacrificiului de la Isus încoace şi asta numai pentru a putea supravieţui vieţii. Nu pot confunda ideea sacrificiului cu cea a compromisului, dar de fiecare dată când am pierdut o bucată din mine nu am avut puterea de a-mi compara durerea cu altceva, oricat de imensă ar fi fost. Totul se datorează stigmatului creştin în care am fost crescut, ideea capitulării definitive, a sacrificiului suprem, acea inutilă în cele din urmă, răstignire, din care omul nu a înţeles decât suspinul. Târziu am înţeles că Dumnezeu s-a pedepsit singur oferindu-i credit nelimitat creaţiei sale omul, iar până atunci am învăţat din toate sacrificiile şi pierderile mele să spun: ”eu ştiu ce înseamnă suferinţa, tu nu!”. Cu siguranţă în acea perioadă a vieţii am învăţat ce este ruşinea. Existenţa noastră nu va ieşi niciodată din tiparul clopotului Gaussian. Ceea ce nouă ne apare ca apogeu este doar acumulare pentru a ne completa şi desăvârşi existenţa. Psihologii regăsesc aceste apogeuri în cultul personalităţii, filozofii le numesc deşertăciune, inutilitate ca existenţă, pentru că aplecarea lucidităţii către fatalitate nu acceptă decât finalitatea. Nu regret nimic. Nu mă pot minţi, nu mă pot dezice de mine. Poate când mă voi afla în partea regresivă a clopotului să pot a mai schimba ceva, dar am certitudinea că voi bântuit numai de deja-vu-uri. În apropierea finalităţii ştiu că voi trăi mult mai intens decât am făcut-o în copilărie, ideea sacrificiului suprem, iar inocenţa va fi înlocuită cu resemnarea. Nu mă tem deloc de moarte. Numai cei care au regrete se tem de viaţă şi de prea puţinul ei, cerşind clipe în plus ...