Am ezitat adeseori în expunerea deliberată şi complet nudă a gândurilor ce mă petrec în spaţiul şi timpul liniştilor mele. Extrem de rar am parte de aceste timpuri, dar întotdeauna când le simt prezenţă stărui în a mă gândi ce responsabilitate enormă reprezintă pentru sine tapetarea memoriei de moment, a raţiunii semenilor cu adevărurile personale. Poate că ecoul acestor gânduri se regăseşte şi în luciditatea singurătăţii altora, dar niciodată mai mult ca acum nu am înţeles adevărul. Nu datorez nimic nimănui şi nimeni nu are vreo datorie faţă de mine. Putem renunţa la absolut toate perceptele morale; ele nu înseamnă nimic în raport cu ceea ce guvernează astă lume.
*
Cea mai teribilă dintre angoasele comune este neputinţa. Suntem incapabili de a trece dincolo de ea. Utilitatea este un concept derizoriu, toţi facem bravadă de actele de altruism deşi ştim că singura reacţie la care tânjim este recunoştinţa, primind la schimb în cel mai fericit caz, indiferenţa. Nu este nimic de blamat aici, deoarece ne este la îndemână, natural, să fim astfel. Sunt semeni care au sacrificat totul pentru a renunţa la neputinţă, care s-au agăţat cu disperare de orice ar fi însemnat mai mult decât puterea lor de înţelegere. Cu certitudine, cei care au ales să creadă cu toată fiinţa lor într-o iluzie, indiferent de natura ei, divină ori sentimentală, au avut cel mai mult de suferit. Nici unul dintre ei nu ar ştii să răspundă la întrebarea „care este sensul vieţii?” sau „care sunt aşteptările lor?”. Cu o deşertăciune toţi suntem datori, dar a trăi cu ea puţinora le este dat. De aici şi sentimentul inutilităţii personale şi aplecarea către sacrificiu, către altruism. Ce altă raţiune aş mai putea găsi pentru a trăi, când îmi este imposibil să o fac pentru mine, decât a sta în umbra umilă a existenţei altora!?
*
Este frumos a dărui când iubeşti, dar la fel de inutil ca atunci când bei apă pentru a-ţi astâmpăra foamea. Avem nevoie de aceste sentimente înălţătoare pentru a ne face căderea mai brutală, pentru ca rănile să rămână în interiorul fiinţei. Ne vindecăm parţial ca de orice traumă, pentru a lua-o de la capăt cu încăpăţânarea specifică lipsei pasiunii. Nimic nu este pierdut definitiv cât există speranţă. Cei care au speranţă fac parte din tagma celor norocoşi, nu pentru că ar simţi într-un târziu gustul vreunei împliniri ci pentru că vor simţi mult mai târziu gustul resemnării. Nu există invinşi sau învingători în viaţă, există doar destine şi undeva în acest traseu, insipraţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu