A fi om, a fi conştient de propriile revelaţii existenţiale este un blestem. Cum poţi trăi în singurătatea dintre limitele nedefinite ale lumii, între pământ (căruia-i aparţi) şi cer, bine şi rău, dragoste şi ură, ignoranţă şi dependenţă, adulare sau dispreţ? Care ar fi motivaţia pentru aceste acumulări, a te opune tentaţiilor vieţii? La ce-mi folosesc toate cunoştiinţele prelucrate prin raţiune, acceptate prin filtrul afectului, păstrate ulterior în gulagul memoriei? Toate acestea nu ar necesita un răspuns, dacă la naştere aveam de ales între a fi animal sau om.
A fi animal este de o simplitate duioasă. Aş fi construit doar din instincte şi m-aş supune fireştilor legi ale naturii. Oricât de bestială ar părea lupta pentru supravieţuire, nici o minte animalică nu ar putea crea atâta suferinţă câtă poate imagina şi crea omul. Viaţa îşi cere drepturile, etapele se ard în ordinea stabilită prin evoluţie, pe când omul amestecă etapele, îşi anulează orice formă de respect sau credinţă. Dacă mi-ar fi în putinţă acum să aleg, e prea târziu pentru mine. Aş deveni un animal cu raţiune şi conştiinţă. Câtă nefericire! Ce poate fi mai periculos decât o fiară care cunoaşte istoria umanităţii şi raţiunile ei, îmbinându-le toate astea cu instinctul? Prea bine că nu am de ales, nu din teama de a fi permanent vânat, ci din teama că aş rămâne cu adevărat singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu