joi, 19 decembrie 2013

Mi-e dor de viață și pentru ăst dor îmi cer iertare


           Paroxismul vieții este strict apanajul celor care au timp pentru ea; mă refer la cei pentru care viața a devenit singura provocare supremă. Sunt semeni care încearcă din răsputeri să acopere variațiile ei, sunt alții care experimentează ceea ce umanității îi apare dezgustător și trivial. Indiferent cum trăim, stilul individual și abordarea ne va cadorisi cu tot soiul de prejudecăți și judecăți brute, fără argumentele propriilor lor experiențe. Nu de astfel de judecăți m-aș putea teme, ci de faptul căci ce trăiesc este prea puțin, este needificator vis-a-vis de cine sunt și cine îmi doresc a ajunge finalmente.
          Nu sunt drumuri în destine pe care ni le propunem, sunt doar drumuri care țin de ceea ce ne oferim și ceea ce ni se oferă.  Iubesc viața mai mult decât își permite ea să mă iubească. Adeseori mă gândeam la faptul că sunt un răsfățat al sorții, dar în real nu este deloc astfel. Nu sunt altceva decât merituosul oportunist al curajului de care mă fac vinovat când mă întâlnesc cu semenii și variile lor categorii socio-umane. Încercați să aflați fricile celor de lângă voi și veți realiza cât de puternici sunteți; se subînțelege că această înțelegere are directă legătura cu gradul de onestitate pe care îl manifestați față de voi.
          Am scris și voi scrie mereu despre viața ca suferință perpetuă, dar tot acest adevăr personal se reflectă în logica ireală a relativului dreptății; să recunoaștem că nu avem nimic în comun cu dreptatea divină, ea nu își găsește rădăcinile aici decât prin versetele și evangheliile biblice. Miracolele ne tulbură și ne concep existențial temeri care ne blochează în canoanele creștine. Da! ... îmi păstrez părerea! ... viața este o crimă sublimă împotriva fiecărui suflet care și-o asumă, dar această crimă înfăptuită nu ne condamnă decât la acest lagăr existențial. Nu iubesc decât libertatea; lagărele mă constrâng la bun simț și la nebunia fricii de agonie, dar în același timp conștiinței mele îi cresc brațe până la gâtul rațiunii mele sugrumând-o.  
          De asemenea, iubesc prezentul pentru că doar el motivează. Incerta secundă viitoare ne păstrează vie atenția și instinctele, iar trecutul compensează viitorul prin nostalgiile lui. Cei care nu adună nostalgii atunci se caută de viață doar prin cimitire. Fiți vii dragilor, pentru că eu sunt. Dacă îmi cer iertare o fac doar pentru că sunt ceea ce încă voi nu sunteți. Rogu-vă aveți răbdare cu voi! Într-un oarecare viitor îmi veți da dreptate ... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu