luni, 23 decembrie 2013

Despre tot mai puținul din mine (I)

           
           Sunt detalii între noi de care s-ar rușina atât cerul cât și pământul. Cum pot trăi momentele în care sunt despărțit de lume prin tine, decât suportând această nefirească dilatare a timpului; primesc minute, ore și uneori nopți pentru ca în restul vieții să plătesc tributul unui prizonierat irevocabil. Se întâmplă să-mi fie dor de tot ceea ce doar imaginația poate crea, doar pentru că ne lipsește curajul de a înfăptui o viață trăirilor. Nimeni nu a fost creat pentru a se fărâmița în mii de frământări; am fost creați pentru a bate la porțile iubirilor imposibile, tocmai pentru a le face posibile. Dar cum să facem asta fără durere, fără a înțelege cu adevărat singurătatea mării?


          Când am răbdare cu mine și mă cuprinde forța muribundului ca o ultimă sforțare, îmi reușesc toate adiourile spuse și plecările mele sunt definitive. Dar unde să mă duc? Să fi aici, să fi acolo, să fi oriunde te simți existând și în niciunul dintre aceste locuri să nu regăsești acea bucurie copilăroasă numită ”acasă”. Oriunde mă opresc nu este Dumnezeu, nici tu, nici dorință. Nici măcar pustiul nu mai este pustiu. Tot ceea ce rămânea nespus și neînfăptuit în noapte regăseam în crepusculul zilelor în care ne vindecam de vină. Te căutam de esențial pentru că îți știam vulnerabilitățile. Tu mă căutai de nerostire în ascunsul pleoapelor. Forță vs forță, boală vs boală, dorință vs dorință, un război inutil doar pentru un final așteptat, acceptat de ambele părți încă de la începuturi. Cum poți să nu te irosești în celălalt când știi că nici eternitatea nu mai este o certitudine? ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu