duminică, 22 decembrie 2013

De ce nu mai iubesc adolescența altora

            


          Azi, o zi banalã ca oricare alta. Un copil teribil al facebookului, crede cã are totul la picioare. Tânãrã, la doar 21 ani, își permite sã abordeze de pe picior de egalitate pe oricine; spune ea. De fapt și dacã nu ar spune, s-ar putea deduce din atitudinea ei. Oricine ar fi celãlalt, la capãtul conversației cu ea, probabil ar lua atitudine. Nu mai avem rãbdare cu generațiile viitoare și ne comportãm uneori, similar cu capacitatea noastrã de a percuta, ca în fața ultimei zi din viațã. Ceea ce acești copii nu percep, este cã realitatea frustrãrilor lor este departe de accepțiunile noastre. Avem multe în comun cu generațiile viitoare și aici aș face referire la rebeliune. Și noi la vârsta lor credeam cã suntem neînțeleși, minți briliante, maturitãți provenite din dureri și suferințe. Suntem departe de lagãrul în care ne declarãm închiși. Categoric nu i-am aprobat atitudinea, direcționând-o elegant cãtre mediul "septic" din care își extrage energiile și-și formeazã personalitatea. Rãspunsul ei la tendințele mele: "nu te pipi pe tine. ești bãrbat. sunt femeie. zi ce vrei. dacã nu ... pa!". Și nici măcar nu am abordat-o eu! Am zâmbit. același gust amar, subliniat de toleranța mea, îmi poartã gândurile spre semiotica respectului și a iubirii. Să mai citez din acest mic geniu: "crede-mã cã sunt mult mai older decât pushtoaicele de 21 ani ... pe care le cunoshti tuh". Am realizat de atunci cã teribilismul care îi întreținea atitudinea, îi va hrãni orgoliul pânã la momentul "t = t* + d/v", când un ageamiu în trãiri la fel ca și ea, va face în așa fel încât sã-și întrerupã brusc și reciproc, copilãria. Oricum a-și lua-o, mi se confirmã încã odatã, faptul cã fiecare dintre noi, trebuie sã tragã mult la jugul neputinței și mediocritãții proprii, pânã la atingerea apogeului individual, mai ales din punct de vedere al definiției noastre și de ce nu , al creației. În final, noi cei care considerãm arta ca fiind o formã de exprimare a valorii individuale și universale, ar trebui sã mulțumim celor care ne-au înzestrat cu rãbdare, iar cei rãmași la pubertate sã ne mulțumescã și aprecieze, mãcar pentru asta.

          Mulțumesc! Tuturor care îmi conferã motivația de ... "a fi"! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu